În Israel, este bine cunoscut faptul că, deşi toate instituţiile sociale, politice, de învăţământ, judiciare şi de sănătate, militare şi de alt tip au fost făurite după înfiinţarea statului, în 1948, ele au, totuşi, rădăcini instituţionale şi organizatorice de necontestat, care datează încă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Sub această continuitate au fost identificate deosebiri semnificative între problemele unui stat independent şi cele ale unei comunităţi locale, între activităţile poliţieneşti desfăşurate de forţe independente şi cele specifice puterii de ocupaţie. Independenţa a determinat comunitatea evreiască să-şi schimbe sentimentul antibritanic (şi în timpul celui de al II-lea război mondial) şi să-şi canalizeze energiile spre stabilirea controlului social asupra propriilor cetăţeni şi realizarea unei „diviziuni a muncii”. Independenţa a constat în faptul că, din punct de vedere al furnizării serviciilor de apărare, jurisprudenţă, impozitare şi de poliţie, comunitatea evreiască nu mai depindea de o altă comunitate sau de un stat gazdă.
În ciuda puternicului sentiment al comunităţii, al unităţii şi familiei, cât şi a experienţei comune, asociate cu irascibilitatea faţă de agenţii de control, israelienii sunt foarte precauţi, dar deosebit de protectori unul faţă de celălalt. În acest sens, un autor israelian aprecia că „Nu este ceva neobişnuit să vezi civili certându-se cu reprezentanţi ai poliţiei şi armatei în cazul unor încălcări ale normelor de circulaţie sau de altă natură. Autorităţile, pe de altă parte, se comportă oarecum indulgent, într-o manieră ce aminteşte de protecţia unui părinte. Nu este ceva neobişnuit ca un conducător auto să protesteze cu multă vehemenţă când este amendat pentru o contravenţie legată de felul în care a condus, iar poliţistul să-i răspundă cu umor sau să nu-i mai dea citaţia. Şi astfel, puternica relaţie şi sentimentul ei conduc la apariţia unei aşa-zise atitudini oarecum lipsite de respect faţă de autoritate şi reprezentanţii săi...” [1].
Cu excepţia acestor rezerve de natură personală sau tradiţională, poliţia israeliană îşi îndeplineşte mandatul în mod eficient, în cadrul unei structuri centralizate care a fost concepută după modelul britanic, ca uniformă, ierarhizarea gradelor, pregătire, şi care utilizează chiar clădirile fostei poliţii mandatare (ce au fost cunoscute sub numele de Fortăreţele Tegart), preluate după plecarea englezilor din Israel, în 1948. Poliţia israeliană o depăşeşte în centralizare pe cea engleză, întregul buget fiindu-i alocat prin cabinetul ministerial. Ca şi în Anglia, şefii districtelor conduc operaţiunile zilnice şi există un avocat al poporului (cunoscut sub denumirea de comisar pentru plângerile populaţiei), asemănător organismului civil englez, care primeşte toate plângerile împotriva poliţiei (şi a altor funcţionari publici).
Conceptul de activităţi poliţieneşti comunitare, sub diversele sale forme, nu este o noutate şi, de fapt, patrulele pedestre au apărut în Israel încă din primii zece ani de la înfiinţarea statului. Încă din anii ’80, forţele de poliţie israeliene folosesc tradiţionala patrulă auto. Comandanţii districtelor au instituit regula ca, în interval de două minute de la o solicitare de urgenţă, la numărul de apel telefonic „100”, patrula să răspundă la chemare. Ca atare, s-a impus o reevaluare a performanţei poliţiei şi a legăturilor sale cu comunităţile. În anii ’70, în urma unei perioade de atacuri teroriste distructive, guvernul a înfiinţat „Garda Civilă” (sau patrulele de cartier), formată din voluntari care conlucrau cu poliţia. La început, aceşti voluntari erau bărbaţi scutiţi de serviciul militar (cu vârsta de peste 55 ani sau de sub 18 ani), iar ulterior şi femei, constituindu-se patrule de cartier înarmate, ce asigurau, la nivelul cartierelor, securitatea. Structura s-a cristalizat treptat, lanţul său de comandă s-a separat de cel al poliţiei, iar sarcinile sale au început să cuprindă şi alte zone de activitate, implicându-se din ce în ce mai mult în prevenirea criminalităţii. În scurt timp, Garda Civilă şi-a creat propriile sale sarcini de poliţie regulată, legate de trafic, patrule, activităţi sub acoperire, patrule maritime, identificarea infractorilor, recuperarea persoanelor rătăcite, furnizarea de informaţii turiştilor, evacuarea în cazurile atacurilor teroriste, precum şi de poliţie călare. În 1986, această structură semi-poliţienească a fost reintegrată în forţele de poliţie israeliene şi de atunci a fost drastic redusă numeric, pentru a se elimina suprapunerile de eforturi, bugete şi activităţi [2].
În mod cert, utilizarea voluntarilor a reprezentat o implicare a comunităţii în asigurarea siguranţei publice, dar nu s-a realizat o analiză a impactului pe care acţiunile l-au avut în prevenirea fenomenului infracţional. Totuşi, s-a considerat că cei doisprezece ani de existenţă ca forţă independentă în umbra poliţiei nu au însemnat decât irosire de resurse şi, în plus, o largă mediatizare a acţiunilor ei. Evident, faptul că a acţionat ca o forţă cvasimilitară cu activităţi asemănătoare poliţiei, înarmată şi purtând uniformă, fără să răspundă în faţa cuiva sau să fie suficient supravegheată şi controlată, fie de poliţie, fie de armată, a condus la reevaluarea şi reorganizarea sa din punct de vedere al efectivelor, jurisdicţiei operaţiunilor şi atribuţiilor. În prezent, ea este o organizaţie în serviciul comunităţii, care continuă să pună accent pe comunitate şi pe voluntarism.
Contribuţia Gărzii Civile la prevenirea criminalităţii a determinat ca poliţia să nu fie prea încrezătoare în ea şi să nu-şi facă iluzii în a crede că acesta este panaceul ce va eradica fenomenul infracţional. La începutul anilor ’80, în urma unei combinaţii de reforme organizaţionale, poliţia a fost implicată în derularea strategiilor comunitare. În mare parte, această abordare s-a datorat unor factori similari cu cei din Statele Unite şi Anglia: în primul rând, pierderea evidentă a contactului direct cu populaţia; în al doilea rând, lipsa bazelor de date şi a surselor de informaţii din rândul comunităţii; în al treilea rând, pierderea vizibilă a respectului şi stimei din partea comunităţii, ceea ce a condus la crearea unei imagini pătate a poliţiei; în al patrulea rând, şi probabil lucrul cel mai important, necesitatea ocupării funcţiilor mari şi influente de către cadre mai tinere cu pregătire superioară deosebită, care au acţionat energic pentru a face ca poliţia să răspundă mai mult pentru acţiunile ei, pentru a realiza o deschidere spre comunitate prin utilizarea conceptului de activitate de poliţie comunitară, ca instrument de atingere a obiectivelor privite ca o provocare personală.
Conceptul de poliţist zonal, rolul şi implementarea sa ca o componentă a strategiei poliţiei israeliene evidenţiază un alt aspect important al activităţilor de poliţie comunitară, şi anume descentralizarea.
Poliţistul zonal este mărturia faptului că descentralizarea se referă mai mult la sarcini şi responsabilităţi decât la structura organizatorică. În Israel, nu a fost nevoie de dezvoltarea unor agenţii de poliţie aflate în concurenţă, cum e cazul Statelor Unite (în pofida creşterii securităţii private şi a activităţilor de poliţie particulare).
[1] Hane, 1980.
[2] În prezent, ea este unitatea pentru relaţii poliţie-comunitate din cadrul forţelor de poliţie.