În urma colocviului desfăşurat sub deviza „oraşe sigure pentru cetăţeni siguri”, ţinut în octombrie 1997 la Villepeinte, Guvernul francez a decis să dezvolte o politică de securitate comprehensivă împotriva oricărei forme de criminalitate, care se bazează pe două principale linii suplimentare de acţiune:
- contracte de securitate locale, în scopul promovării parteneriatului;
- poliţia comunitară, pentru a crea un serviciu de poliţie mai apropiat de cetăţeni şi a conduce la o eficienţă mai mare în lupta împotriva criminalităţii.
Abordarea poliţiei comunitare a fost promovată pentru a se oferi un răspuns mai eficient la aşteptările legitime ale populaţiei în materie de securitate şi. pentru a se oferi drepturi egale, în materie de siguranţă, pentru toţi cetăţenii. Ea constă în oferirea unui serviciu de poliţie adaptat comunităţii. Cu alte cuvinte, ea promova deplasarea de la activitatea de poliţie reactivă, focalizată în principal pe menţinerea ordinii, către o activitate de poliţie proactivă, care operează mult mai apropiat de comunitate şi este parte integrată în structurile sale [1].
Iniţiată în 1997, cu ocazia colocviului de la Villepeinte, reforma a fost decisă cu ocazia reunirii Consiliului de Securitate la 27 ianuarie 1999. Angajată în prima etapă în reforma poliţiei de la Prefectura din Paris, poliţia comunitară a fost experimentată înainte de a fi generalizată. Astfel, în aprilie 1999, erau lansate proiecte pilot în cinci circumscripţii de poliţie, care aveau, fiecare, mai mult de 350.000 de locuitori.
Acest experiment a fost extins, începând cu mai 1999, la 62 de zone care nu se refereau la întreaga circumscripţie, ci erau mult mai focalizate pe puncte „sensibile” [2]. Această fază de pregătire şi experimentare s-a încheiat la 30 martie 2000, cu ocazia Conferinţei naţionale privind poliţia comunitară, de-a lungul căreia primul-ministru a anunţat extinderea poliţiei comunitare în toată Franţa.
În viziunea teoreticienilor francezi, elementul esenţial al contractului social – siguranţa, adică protecţia persoanelor şi a bunurilor - , este un drept fundamental stipulat de Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Siguranţa este un drept care trebuie asigurat în mod egal tuturor. Nu există libertate fără siguranţă. Prima competenţă, dar nu exclusivă, a statului, o reprezintă siguranţa mobilizării serviciilor publice ale securităţii, între care, în primul rând se află poliţia naţională. Pentru a întări contractul republican, care uneşte cetăţenii republicii, trebuie dezvoltată o securitate mai apropiată de populaţie şi de aşteptările acesteia şi, în plus, care să răspundă în acelaşi timp problemelor liniştii publice din viaţa de zi cu zi. Acesta este obiectivul unei adevărate poliţii comunitare, considerat a fi integrat în cadrul unei politici sociale, căci ea tinde să asigure un drept egal pentru toţi în domeniul securităţii şi, mai întâi, pentru aceia dintre cetăţeni care suferă din cauza infracţiunilor cotidiene.
[1] În acest mod, s-a hotărât crearea unei structuri capabile să ofere răspunsuri satisfăcătoare aşteptărilor cetăţenilor în materie de securitate, prin mobilizarea tuturor posibilităţilor oferite de prevenire, intimidare sau represiune.
[2] Acestea erau caracterizate prin aglomerări de blocuri în care locuiau cetăţeni ce aveau dificultăţi de integrare economică şi socială.