Fără îndoială că, în mileniul recent început, poliţia – în general şi poliţia comunitară – în special, înfăptuiesc sarcini majore pentru realizarea obiectivelor generale ale societăţii umane, pentru care esenţial este şi cel de prevenire şi combatere a infracţiunilor şi a altor fapte antisociale, de asigurare şi menţinere a ordinii şi liniştii publice, de realizare a climatului de siguranţă civică.
Tot atât de adevărat este şi constatarea importanţei necesităţii de modernizare şi adaptare continuă a sarcinilor şi activităţilor poliţiei, de multiplicare a mijloacelor şi procedeelor de acţiune, de perfecţionare continuă a metodologiilor de lucru şi a pregătirii personalului acesteia, baze pe fundamentul cărora să se asigure creşterea şi continua îmbunătăţire a capacităţii organizatorice şi funcţionale de intervenţie, de combativitate, de eficacitate şi eficienţă.
În contextul acestor comandamente presante şi cotidiene, a crescut preocuparea factorilor responsabili pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului poliţienesc, în sensul cunoaşterii şi asimilării temeinice a legilor ţării, a tuturor dispoziţiilor şi instrucţiunilor de muncă, pe fondul cărora se asigură consolidarea discernământului juridic, orientarea asupra priorităţilor muncii şi a formelor, metodelor şi mijloacelor care trebuie utilizate pentru îndeplinirea atribuţiilor şi a sarcinilor de serviciu [1]. Se cunoaşte faptul că, în practica activităţilor curente, poliţiştii se confruntă cu o mare varietate de stări de fapt şi de evenimente pe care trebuie să le gestioneze şi să le soluţioneze în exclusivitate în spiritul şi conţinutul normelor juridice în vigoare. În acest sens, ei sunt nevoiţi să apeleze şi să fructifice toate cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile şi experienţa acumulată, să aleagă şi să utilizeze cele mai potrivite şi mai eficiente mijloace şi metode, precum şi regulile tacticii poliţieneşti cele mai adecvate. Măsura gradului de discernământ, al competenţei şi orientării, reprezintă rezultatul înregistrat în urma fiecărei activităţi desfăşurate, rezultate care este sau nu este validat de viaţă. Indiferent de acest rezultat care aprobă sau dezaprobă conduita poliţistului, modalităţile de acţiune concretă fac obiectul unor multiple analize care permit desprinderea concluziile şi învăţămintele pentru activităţile viitoare.
Se cunoaşte că, activitatea cotidiană a poliţiştilor comunitari se desfăşoară în mijlocul comunităţii, pe teren, în contact cu aspectele vieţii economice, sociale şi culturale ale societăţii şi mai ales cu faptele şi actele celor care încalcă prevederile legii, cu persoane în legătură cu care apar şi subzistă suspiciuni privind săvârşirea unor fapte antisociale – infracţiuni sau contravenţii – precum şi cu ceilalţi membri ai comunităţii, cărora, nu de puţine ori, sunt obligaţi să le acorde protecţie şi sprijin, asistenţă şi consultanţă. Toate aceste ipostaze nu reprezintă altceva decât valenţele cotidiene ale muncii poliţiştilor, valenţe şi comandamente pe care nu numai legiuitorul şi ierarhia administrativă i le pun în faţă poliţiştilor, ci, în primul rând, comunităţile pe care le deservesc le solicită de la acest veritabil şi valoros serviciu public chemat să prevină încălcarea normelor legale şi/sau prejudicierea valorilor sociale protejate de lege şi de morala publică.
Nu întâmplător am afirmat, de atâtea ori, în faţa multor colective de poliţişti, în cadrul unor manifestări ştiinţifice internaţionale şi interne, în conţinutul miilor de documente de analiză, control, evaluare şi diagnosticare redactate în ultimii 20 de ani de activitate în mediul poliţienesc, că poliţia, asemănător administraţiei, a fost şi este instituită, construită dotată şi echipată, pregătită şi instruită pentru a acţiona, pentru a fi ofensivă, pentru a preîntâmpina, în primul rând, şi mai apoi, pentru a reacţiona cu rapiditate şi a înlătura din germeni pericolele extinderii unor activităţi antisociale abia începute. În fapt, considerăm că, în nici o situaţie, poliţia nu poate sta în expectativă, că ea nu are dreptul să asiste neputincioasă al dezvoltarea cauzelor care stau la baza antisocialului, că ea are obligaţia de a acţiona, de a fi prezentă, de a se opune şi de a rezolva toate situaţiile date în competenţă [2].
Pentru ca Poliţia Comunitară – ca instituţie – şi poliţiştii care o compun – în calitate de funcţionari într-un serviciu public special – să-şi poată aduce la îndeplinire aceste atribuţii, prin lege le-au fost puse la dispoziţie instrumentele legale de acţiune, concretizate în dreptul şi obligaţia de a utiliza resurse, mijloace, metode şi instrumente adecvate marii varietăţi de situaţii pe care viaţa i le creează. O serie de experţi limitează şi circumscriu aceste drepturi şi obligaţii, mijloace, metode şi procedee de acţiune sintagmei de „măsuri poliţieneşti”. Considerăm, însă, că această restrângere nu corespunde realităţii şi că varietatea modalităţilor prin care poliţia este obligată să-şi îndeplinească misiunile comportă o lărgire a spectrului sintagmei utilizate în vocabularul juridic, didactic şi practic, atunci când vorbim despre rolul, locul, scopurile şi obiectivele serviciului poliţienesc, în general, şi la intervenţiile practice ale poliţiei, în mediul social.
Analizând, în primul rând, sintagma drepturi şi obligaţii, este necesar să conştientizăm că ea defineşte faptul că poliţia este obligată să utilizeze drepturile pe care legea i le conferă, că şi aceste drepturi reprezintă, în sine, obligaţii de acţiune şi de atitudine, şi nu pur şi simplu drepturi de care se poate sau nu se poate folosi atunci când este pus în situaţia de a soluţiona stări de fapt negative sau evenimente negative. În al doilea rând, pentru exercitarea acestor veritabile obligaţii de serviciu, poliţiştii nu pot activa „haotic”, după ureche, abuziv şi voluntarist, ci sunt obligaţi să respecte anumite principii, reguli de strategie, de tactică şi de metodică, pentru ca eficienţa şi finalitatea acţiunilor să fie asigurate în mod corespunzător, şi pentru ca aceste acţiuni să nu încalce prevederile legii şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, adică să nu producă alte prejudicii intereselor şi valorilor sociale apărate.
[1] Vezi: Voicu C., coordonator, „Manualul Poliţistului Comunitar”, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006, p.67 şi urm; Neagu N., „Managementul schimbării în Ministrul de Interne”, Editura M. I., Bucureşti, 2002, p.148.
[2] Vezi: Neagu N., op. cit., p.193.