Drept

1. Regulile tactice cu caracter general

            Am convenit asupra faptului că, prin măsurile poliţieneşti se înţeleg modalităţile legale de intervenţie pe care poliţiştii comunitari le utilizează pentru îndeplinirea atribuţiilor, respectiv pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale, menţinerea ordinii publice, apărarea vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor, a avutului public şi privat. Fără îndoială că utilizarea uneia sau a alteia dintre modalităţile de acţiune rămân la decizia poliţiştilor comunitari şi este în relaţie directă cu situaţiile de fapt sau evenimentele pe care sunt chemaţi să le soluţioneze.

            În literatura de specialitate, care conturează dreptul poliţienesc, se insistă asupra regulilor tactice cu caracter general [1] pe care poliţiştii sunt obligaţi să le respecte şi să le aibă în vedere pe timpul intervenţiilor practice cu utilizarea măsurilor poliţieneşti, astfel:

1. mai înainte de luarea oricărei măsuri, poliţistul comunitar este obligat să-şi decline calitatea, iar dacă este în ţinută civilă să prezinte legitimaţia de serviciu şi insigna;
2. poliţistul comunitar trebuie să acţioneze numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai atunci când situaţia impune, iar măsurile vor fi luate numai în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu şi nu pentru intimidarea ori şicanarea persoanelor;
3. poliţistul comunitar este obligat să respecte drepturile constituţionale ale persoanelor şi legea;
4. poliţistul comunitar este obligat să respecte principiul proporţionalităţii, principiul imparţialităţii şi al nediscriminării;
5. poliţistul comunitar trebuie să evite exercitarea unor drepturi şi îndatoriri în locuri aglomerate, evitând, astfel, reacţia uneori nefavorabilă a publicului;
6. exercitarea drepturilor trebuie să se facă la momentul oportun, asigurându-se caracterul constrângător şi educativ, atât pentru cei în cauză, cât şi pentru persoanele din jur, fără a se depăşi limitele legale;
7. mai înainte de a acţiona, poliţistul comunitar va analiza raportul dintre forţele de care dispune sau care îl pot sprijini şi cele împotriva cărora trebuie să acţioneze şi, atunci când este nevoie va solicita ajutor;
8. mai înainte de a trece la acţiune, este necesară stabilirea sarcinilor fiecărui poliţist comunitar, atunci când se acţionează în echipă;
9. mai înainte de trecerea la acţiune, se va proceda la atragerea atenţiei persoanelor care se manifestă violent sau dau dovadă de nervozitate să se supună măsurilor ce vor fi luate şi să le prezinte acestora consecinţele la care se expun în caz de opoziţie;
10. poliţistul comunitar va avea în vedere necesitatea asigurării ocrotirii vieţii, sănătăţii şi a integrităţii corporale a persoanelor care se află sub paza sa;
11. pe întreaga durată a intervenţiei, poliţistul comunitar va păstra o ţinută corespunzătoare, îşi va controla gesturile şi mimica, va discuta într-un limbaj corespunzător şi va ignora observaţiile ironice, atâta timp cât acestea nu afectează ordinea publică;
12. poliţistul comunitar va asculta cu atenţie, răbdare şi calm relatările persoanelor implicate şi ale altora, va trata cu mult tact victimele infracţiunilor, bolnavii psihic, minorii,  femeile etc.;
13. folosirea mijloacelor şi a procedeelor de imobilizare şi autoapărare se va face de către lucrătorii de poliţie, ori de câte ori este necesar, numai în condiţiile legii;
14. poliţistul comunitar este obligat să-şi decline competenţa în cazul apariţiei unor conflicte de interese, în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

 

            2. Trăsăturile caracteristice ale măsurilor poliţieneşti

            Examinarea regulilor privitoare la tactica intervenţiilor poliţieneşti pe timpul îndeplinirii atribuţiilor şi al exercitării drepturilor şi obligaţiilor de serviciu conferite de lege relevă existenţa unei serii de particularităţi, pe care vom încerca să le examinăm în continuare, şi anume:

1. a) Normele şi îndrumările de ordin tactic care privesc măsurile poliţieneşti sunt necesare pentru corecta aplicare şi respectare a legii în cazurile concrete de prevenire şi combatere a infracţiunilor şi a altor fapte antisociale soluţionate de poliţiştii comunitari.

            Este cunoscut faptul că legile şi celelalte acte cu caracter normativ, care reglementează relaţiile sociale şi cele referitoare la prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi contravenţiilor, nu detaliază şi nu prevăd, aproape în nici o împrejurare, şi modalităţile concrete pentru realizarea lor. De aceea, sunt absolut necesare fixarea, însuşirea şi aplicarea unor reguli de ordin tactic care trebuie urmate pentru a se asigura finalitatea corespunzătoare fiecărei acţiuni poliţieneşti. Pentru demonstraţie, vom apela la dreptul de a legitima persoanele şi de a stabili identitatea suspecţilor, un drept şi o posibilitate elementară a exercitării puterii poliţieneşti. În afara enunţării pur şi simplu a acestui drept, legea nu stipulează elementele situaţionale, în baza căror acte poate fi stabilită identitatea unei persoane, modalităţile şi regulile practice care trebuie respectate pentru a nu încălca drepturile şi libertăţile persoanei, morala şi ordinea publică.

            În general, trebuie să reţinem faptul că legea nu ar putea conţine toate aceste detalii, care reprezintă în cele din urmă elemente ale procedurii de urmat, în raport cu multitudinea de situaţii întâlnite în practica muncii cotidiene a poliţiei. Să ne gândim, în final, la complexitatea situaţiilor în care poliţia apelează la folosirea combinată a unor mijloace tehnice şi a unor măsuri de mare amploare şi de mare dificultate. De aceea, aceste reguli şi proceduri au fost perfecţionate de-a lungul vremii şi, actualmente, fac obiectul de reglementare a unor manuale de conduită, dispoziţii, ordine sau instrucţiuni interne.

1. b) Putem afirma că regulile şi îndrumările de ordin tactic, cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor de serviciu pe timpul măsurilor poliţieneşti, îşi au izvorul în experienţa pozitivă îndelungată acumulată de poliţie.

            Originile şi istoria poliţiei, în toate statele lumii, sunt îndepărtate şi îndelungate, ca timp. De-a lungul istorie sale, poliţia a fost nevoită să-şi caute, să-şi adapteze şi să-şi perfecţioneze continuu mijloacele, metodele şi procedeele de acţiune, în consens cu diversificarea şi amplificarea fenomenelor antisociale, cu perfecţionarea procedeelor şi a tehnicilor utilizate de infractori în săvârşirea crimelor şi a delictelor, precum şi a altor forme de încălcare a legii. Ne referim, aici, la practica muncii de poliţie şi la generalizarea experienţei pozitive în prevenirea şi combaterea faptelor antisociale. Pe parcurs, au existat situaţii în care poliţia şi-a depăşit competenţele sau a comis abuzuri în exercitarea atribuţiilor conferite de lege.

            Studiul critic al modalităţilor în care a acţionat şi mai ales a modului de soluţionare a diverselor situaţii a permis extragerea şi reţinerea acelor învăţăminte care au reprezentat veritabile succese în activitatea poliţienească, în contrast cu eşecurile ce au avut loc. Aceste învăţăminte pozitive au fost selecţionate, analizate teoretic şi recomandate ca fiind cele mai potrivite modalităţi de acţiune şi reguli tactice aplicabile unor situaţii de ordin practic date.

            Exegeţii poliţiei au subliniat, în repetate rânduri, şi au insistat asupra faptului că practica prevenirii şi combaterii faptelor antisociale, practica exercitării celorlalte drepturi şi îndatoriri de serviciu, constituie o permanentă şi inepuizabilă sursă de îmbogăţire a patrimoniului cunoştinţelor tactice, benefice pentru activitatea poliţiei şi că, la rândul lor, aceste cunoştinţe exercită o influenţă pozitivă asupra practicii. Ne aflăm, astfel, în prezenţa unei intercondiţionări  reciproce a acestor două dimensiuni care domină lumea poliţienească.

1. c) O a treia concluzie, pe care suntem nevoiţi să o desprindem, este aceea că regulile şi îndrumările tactice care privesc exercitarea atribuţiilor, prin folosirea măsurilor poliţieneşti adecvate diverselor situaţii practice, nu pot şi nu trebuie să fie considerate drept şabloane care pot fi aplicate mecanic de la un caz la altul sau în toate situaţiile similare [2].

            În procesele de formare, de pregătire continuă şi de instruire cotidiană a poliţiştilor, trebuie insistat asupra faptului că schematismul, şablonismul sau stereotipurile  sunt întotdeauna dăunătoare şi că asemenea predispoziţii şi înclinaţii trebuie evitate, întotdeauna, cu orice preţ. Este important ca fiecare poliţist să înţeleagă că situaţiile de fapt întâlnite în activitate au particularităţi, circumstanţe şi împrejurări care sunt diferite şi care trebuie luate în considerare, pentru a putea alege cea mai potrivită atitudine posibilă. De aceea, regulile şi îndrumările izvorâte din instrucţiuni şi dispoziţii nu trebuie să fie considerate ca un ansamblu de reţete tabu.

            Practica poliţienească de succes a demonstrat că toate aceste indicaţii şi îndrumări de ordin tactic nu pot înlocui iniţiativa, orientarea, capacitatea de a discerne şi alege, dintr-o multitudine de posibilităţi, cea mai eficientă şi mai oportună cale de urmat pentru soluţionarea unei probleme sau alta. De aceea şi noi susţinem că este necesar ca măsurile tactice preindicate în manuale să fie dublate de capacitatea selectivă, cu intuiţia rapidă şi cu flerul profesional al poliţistului.

1. d) Credem, în plus, că toate aceste reguli şi îndrumări, cu conţinut tactic, completează normele deontologice de ordin mai general, ele devenind obligaţii la fel de importante pentru activitatea poliţiştilor comunitari.

            Normele cu conţinut etic şi deontologic aplicabile mediului poliţienesc nu se regăsesc doar în codurile deontologice ale funcţionarului public şi/sau ale poliţistului. Raportându-ne strict la aceste reguli de ordin tactic, pe care o serie de instrucţiuni şi regulamente le inserează în cuprinsul lor, nu putem să nu observăm faptul că, practic, ele dispun adoptarea unei anumite conduite pozitive, deopotrivă încadrată în perceptele care ţin de nevoia respectării legii şi nu cele care urmăresc creşterea eficacităţii şi eficienţei activităţii poliţiei. De aceea, ele ne apar ca norme obligatorii de comportament pe timpul acţiunilor şi ale măsurilor poliţieneşti întreprinse, norme care trebuie respectate şi urmărite de fiecare poliţist în parte.

            În opinia noastră, regulile de ordin tactic nu sunt altceva decât o detaliere a normelor cu conţinut general prevăzute în legi, statute sau în coduri de conduită. Acestea orientează poliţistul în activitatea sa cotidiană, îl reţine de la atitudini, porniri sau impulsuri distructive şi îi induc o abordare practică pozitivă a modului de acţiune pentru soluţionarea evenimentelor cu care se confruntă. Vorbim aici despre procese raţionale, despre aptitudini şi atitudini, despre percepţia şi aplicarea celor mai potrivite modalităţi de intervenţie, alese pe baza experienţei generale acumulate de poliţie şi a celei individuale a fiecărui poliţist pus în situaţia de a alege între ceea ce este potrivit sau nepotrivit, util sau inutil, bine sau rău, acceptabil sau inacceptabil, permis sau nepermis, legal sau ilegal ş.a.

3. Consideraţii speciale privind exercitarea drepturilor şi obligaţiilor

                    de către poliţiştii comunitari     

            După analiza trăsăturilor caracteristice ale măsurilor poliţieneşti şi analiza regulilor tactice cu caracter general care trebuie respectate în activitatea practică a poliţiştilor, ne propunem să facem o introspecţie mai detaliată a regulilor specifice fiecărei măsuri poliţieneşti, pentru a desprinde acea tipologie de atitudine, de reacţie şi de acţiune care trebuie adoptată de poliţişti pentru soluţionarea corectă şi eficientă a situaţiilor de fapt şi a evenimentelor.

 

            3.1. Oprirea sau interceptarea unei  sau unor persoane

            Oprirea şi interceptarea unei persoane [1] constituie cea mai uzitată măsură poliţienească şi constă în solicitarea pe care un poliţist o adresează unei persoane de a rămâne la dispoziţia sa sau de a înceta a activitate aflată în curs de desfăşurare, în scopul clarificării unei situaţii ivite.

            Această măsură poliţienească poate constitui prin ea însăşi o activitate în sine, dar, în cele mai multe situaţii, ea intră în compunerea unor măsuri poliţieneşti mai mult sau mai puţin complexe, cum ar fi stabilirea identităţii unei persoane suspecte sau somarea unei persoane asupra necesităţii de a  înceta o activitate ilicită. Poliţistul este obligat, în cele mai multe situaţii, să apeleze la acest procedeu de lucru pentru a putea să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu.

            Această măsură poate fi luată faţă de o serie de categorii de persoane [2], cum ar fi:

• persoane care sunt în curs de săvârşire sau care au săvârşit contravenţii sau infracţiuni;
• persoane suspecte [3] despre care există date sau indicii neverificate că ar fi comis contravenţii sau infracţiuni;
• persoane care, prin comportamentul adoptat şi prin alte circumstanţe de loc şi timp, apar suspecte şi necesită verificări sumare sau aprofundate;
• persoane care prin comportare transmit intenţia evidentă de a trece la comiterea unor infracţiuni sau contravenţii;
• persoane care trebuie să sprijine anumite activităţi poliţieneşti sau a reprezentanţilor autorităţilor publice locale în aplicarea hotărârilor Consiliului Local;
• persoane care deţin date, indicii sau probe materiale despre stări de lucruri, ori contravenţii sau infracţiuni săvârşite pe raza de competenţă;
• persoane care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepselor aplicate de instanţele de judecată;
• persoane din categoriile: prostituate, cerşetori, cei fără adăpost, aurolaci, minori fără supraveghere ş.a., care necesită luarea unor măsuri legale sau de ocrotire.

            Măsura opririi şi/sau interceptării persoanelor necesită respectarea separată sau cumulativă a unor reguli de tactică, cele mai importante fiind următoarele:

• adaptarea unei distanţe şi a unei poziţii corespunzătoare faţă de persoana/persoanele vizate, pentru evitarea eventualelor atacuri şi/sau a tentativelor de fugă, sustragere, dispariţie;
• utilizarea unui ton ferm şi convingător, de a opri o persoană, utilizând formula „Vă rog să vă opriţi !” ;
• declinarea identităţii proprii, cu prezentarea legitimaţiei şi a insignei de serviciu;
• precizarea, cu tactul necesar, dar cu fermitate, a motivului opririi şi acţiunilor pe care acesta/aceştia urmează să le desfăşoare [4];
• supravegherea atentă a comportamentului, a gesturilor şi a intenţiilor persoanei/persoanelor oprite sau interceptate, şi adoptarea unei atitudini care să-i permită să acţioneze pentru autoapărare sau pentru imobilizarea acesteia/acestora;
• coordonarea tactică a poziţiilor şi rolurilor poliţiştilor [5], atunci când se acţionează în echipă, funcţie de topografia locului unde se dispune măsura opririi sau interceptării;
• evitarea opririi sau interceptării pe partea carosabilă a drumurilor publice, în locuri întunecoase sau greu accesibile [6].

 

            3.2. Legitimarea persoanelor care au încălcat dispoziţiile  legale ori despre care există indicii că pregătesc sau au săvârşit o faptă ilicită

            Legitimarea uneia sau a mai multor persoane este o măsură poliţienească care se înscrie printre obligaţiile de serviciu şi permite poliţistului/poliţiştilor să-şi îndeplinească atribuţiile legale în majoritatea situaţiilor şi a evenimentelor [7]. Rezultă că poliţiştii comunitari pot proceda la stabilirea identităţii persoanelor numai pentru şi în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu şi numai în situaţii temeinic justificate.

            Astfel, încercând să regrupăm situaţiile în care poliţiştii comunitari au dreptul să recurgă la legitimarea persoanelor, vom putea afirma că această măsură se poate lua faţă de:

• persoanele care încalcă dispoziţiile legii [8];
• persoanele despre care există indicii că pregătesc sau au comis o faptă ilicită [9];
• persoanele a căror identitate este necesară exercitării sarcinilor de serviciu [10].

            Manualele şi instrucţiunile în materia muncii de poliţie prevăd şi modalităţile prin care se poate stabili identitatea reală a persoanelor. Cele mai uzitate procedee constau în verificarea actelor de identitate prezentate de persoanele legitimate şi/sau a celorlalte documente oficiale prezentate de acestea. În situaţii extreme, când persoanele oprite şi legitimate nu au asupra lor asemenea documente, se poate apela la ajutorul altor persoane cunoscute şi demne de încredere, care au fost anterior sau ulterior legitimate. Întotdeauna, este recomandat ca poliţistul comunitar să apeleze şi la evidenţele oficiale ale serviciilor publice deconcentrate ori a celor care aparţin autorităţilor publice locale [11].

            În ceea ce priveşte documentele oficiale pe baza cărora se stabileşte identitatea persoanei, trebuie făcută distincţia între cetăţenii români şi cei străini. Pentru cetăţenii români se verifică actul de identitate, cartea de identitate sau buletinul, cartea de identitate provizorie, paşaportul, permisul de conducere, legitimaţia de serviciu ş.a.m.d.

            Pentru cetăţenii străini, veniţi temporar în ţara noastră, pentru o perioadă de cel mult 90 de zile, începând cu prima intrare în ţară, se apelează la verificarea paşaportului şi a actelor prevăzute în evidenţele internaţionale încheiate de ţara noastră cu ţara de rezidenţă [12]. Pentru cetăţenii străini care şi-au stabilit reşedinţa în ţara noastră pentru o perioadă mai mare de 90 de zile, dar nu mai mult de un an, se verifică şi legitimaţia provizorie eliberată de autorităţile române, care trebuie să aibă aplicată viza anuală iar pentru străinii care şi-au stabilit domiciliul în România este verificată cartea de identitate pentru străini eliberată de Autoritatea pentru străini.

            Legitimarea persoanelor trebuie să urmeze o procedură bazată pe o metodologie şi pe reguli tactice pe care poliţistul are îndatorirea să le respecte şi să le parcurgă pentru a se asigura finalitatea acestei operaţiuni, ori de câte ori se apreciază că legitimarea trebuie efectuată în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege. Insistăm asupra caracterului obligatoriu al utilizării acestui procedeu poliţienesc, care derivă din esenţa drepturilor de poliţie a statului, îndeplinit şi de către poliţia comunitară.

            Procedura legitimării presupune o succesiune de operaţiuni şi momente succesive: oprirea [13]; interceptarea; poziţionarea corectă faţă de persoana sau persoanele interceptate, care să permită atât verificarea actului cât şi supravegherea atentă a comportamentului persoanei; verificarea cu atenţie a legalităţii actului de identitate prezentat [14]; confruntarea fizionomiei persoanei/persoanelor legitimate cu fotografia/fotografiile de pe actul/actele prezentate; verificarea prin întrebări a autenticităţii datelor înscrise în document/documentele prezentate cu cele afirmate de către persoana/persoanele legitimate [15].

            În situaţiile în care legitimarea se efectuează de către o echipă de doi sau mai mulţi poliţişti comunitari, şeful echipei efectuează verificarea documentului, ceilalţi poliţişti vor supraveghea persoana, postându-se la 2-3 paşi în spate şi în lateral faţă de aceasta. În cazul legitimării unui grup de persoane, acestea vor fi aşezate în linie, unul dintre poliţişti strânge actele şi va proceda la verificarea pe rând a acestora, potrivit procedurilor şi regulilor menţionate anterior, iar ceilalţi vor supraveghea comportamentul celor legitimaţi. Actele de identitate vor fi înapoiate, pe rând, doar după ce întreaga operaţiune a fost încheiată faţă de întregul grup de persoane legitimate.

            În activitatea practică se întâlnesc şi situaţii neprevăzute, care trebuie depăşite  prin apelarea la proceduri caracteristice potrivite fiecărei situaţii în parte, proceduri care, de asemenea, sunt conţinute de normele şi instrucţiunile de serviciu ale poliţiştilor comunitari, respectiv: persoana/persoanele nu au asupra lor acte care, de regulă, servesc la stabilirea identităţii [16]; persoana/persoanele nu au asupra lor nici un act şi este imperios necesară stabilirea identităţii [17]; persoana/persoanele refuză să se legitimeze ori să prezinte date privind identitatea [18]; persoana/persoanele legitimate devin agresive sau încearcă să se sustragă verificării prin fugă mai înainte ca operaţiunea de stabilire a identităţii să se fi încheiat [19].

 

            3.3. Conducerea unor persoane la sediul poliţiei comunitare

            Poliţiştii comunitari au dreptul şi uneori obligaţia să conducă la sediul poliţiei locale persoanele care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa altor persoane, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspectate de săvârşirea unor fapte antisociale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii. În cazul opunerii din partea persoanelor care trebuie să fie conduse la sediul poliţiei, poliţiştii comunitari sunt îndreptăţiţi şi obligaţi să utilizeze forţa, în condiţiile legii, pentru a duce la îndeplinirea acestei măsuri. În aceste situaţii, poliţiştii comunitari sunt obligaţi să prezinte un raport scris în legătură cu motivele conducerii acestor persoane la sediul poliţiei şi a măsurilor de utilizare a forţei întrebuinţate, în acest sens.

            Conducerea persoanelor la sediul poliţiei comunitare locale este o măsură coercitivă  care, de regulă, constă în însoţirea acestora de la locul opririi/interceptării până la cel mai apropiat sediu al poliţiei, în scopul luării măsurilor legale, după caz. Întrucât, de regulă, sunt conduse la sediul poliţiei persoanele care periclitează valorile sociale apărate de lege, sunt suspecte că au comis ori pregătesc săvârşirea unor fapte antisociale sau a căror identitate nu a putut fi stabilită, măsura apare ca absolut necesară şi obligatorie, iar poliţiştii sunt nevoiţi să aibă în vedere îndeplinirea atribuţiilor şi a îndatoririlor lor de serviciu. În astfel de situaţii, ei nu pot renunţa de a lua măsuri, fiind îndreptăţiţi să folosească şi forţa faţă de cei care opun rezistenţă sau încearcă să dispară.

            În dreptul poliţienesc, termenul de „conducere” are un dublu înţeles:

1. a) conducerea simplă, pur şi simplu, care presupune însoţirea persoanelor până la sediul poliţiei locale [20];
2. b) conducerea forţată (aducerea forţată), care presupune imobilizarea persoanei şi însoţirea/transportarea la sediul poliţiei [21].

            Conducerea simplă se efectuează  pe jos [22], sau cu mijloacele auto [23], iar pe timpul desfăşurării acestei măsuri poliţieneşti, poliţiştii sunt ţinuţi să respecte o serie de reguli tactice pentru prevenirea producerii unor evenimente nedorite, fuga sau dispariţia persoanelor conduse, atacarea poliţiştilor, automutilarea persoanelor conduse. Este obligatoriu ca mai înainte şi, dacă este necesar, pe timpul deplasării să se atragă atenţia persoanelor conduse că, în cazul în care nu respectă indicaţiile date se va proceda la întrebuinţarea forţei şi/sau utilizarea mijloacelor din dotare, respectiv a bastonului de cauciuc sau electrostatic, spray, cătuşe, armamentul din dotare ş.a. [24]. Conducerea pe jos se va efectua pe trasee cunoscute, evitându-se locurile întunecoase, aglomerate, accidentate, împădurite, precum şi locurile în care aceste persoane sunt foarte cunoscute. Conducerea cu mijloacele auto presupune aceleaşi reguli de atenţie şi de supraveghere, persoanele fiind plasate, în mod obligatoriu, pe bancheta din spate a autovehiculului, ale cărui uşi vor fi blocate pe timpul transportului [25]. Este important de reţinut şi obligativitatea controlului interiorului autovehiculului utilizat, mai înainte şi la sfârşitul operaţiunii, pentru a se constata eventualitatea abandonării, de către persoanele transportate, a unor obiecte sau valori care ar putea constitui mijloace de probă. Se recomandă a nu se apela la folosirea mijloacelor de transport în comun ori a autovehiculelor în care se găsesc bunuri materiale ce ar putea fi folosite pentru atac, fugă, automutilare sau sinucidere [26].

 

            3.4. Imobilizarea şi aducerea forţată a persoanelor la sediul

                      Poliţiei  Comunitare

            Şi imobilizarea persoanei/persoanelor constituie o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, care este întreprinsă cu scopul de a împiedica o persoană, faţă de care se impune luarea unor măsuri legale, de a fugi sau de a se manifesta violent faţă de poliţistul comunitar sau faţă de alte persoane sau bunuri, ori de a continua o acţiune violentă.

            Situaţiile în care se va recurge la această măsură le-am analizat anterior, respectiv cele în care persoanele întreprind acţiuni care pun în pericol viaţa sau integritatea corporală, sănătatea sau bunurile aparţinând altor persoane; care tulbură prin acte violente ordinea şi liniştea publică, care degradează ori distrug bunuri aparţinând unor persoane fizice ori juridice; care încearcă să pătrundă fără drept, sau refuză părăsirea sediilor autorităţilor publice, ale instituţiilor şi organizaţiilor de interes public şi sediile partidelor politice; care tulbură desfăşurarea activităţilor instituţiilor şi a organizaţiilor, periclitând astfel integritatea sau securitatea clădirilor şi a personalului acestora; persoane care întreprind acţiuni de ultraj împotriva poliţiştilor comunitari ori a altor persoane investite cu exerciţiul autorităţii publice; persoane care se opun executării ordonanţelor de reţinere ori a mandatelor de aducere, a mandatelor de arestare sau de executare a pedepselor private de libertate.

            Mai înainte de luarea deciziei de imobilizare a unei persoane, se va întrebuinţa somaţia legală, prin care i se cere acesteia să înceteze acţiunea agresivă şi a se supune indicaţiilor poliţistului comunitar. Se poate recurge la imobilizare doar în situaţia în care persoana agresivă nu se conformează somaţiei.

            Rezultă că, prin măsura imobilizării persoanei sau persoanelor agresive, se urmăreşte ca acestea să fie puse în imposibilitatea de a continua agresiunea sau acţiunea ilegală începută, să fie aduse la supunere şi ascultare, la respectarea normelor de comportare în societate.

            În acest sens, dacă persoana somată nu se supune somaţiei legale, poliţistul va trece la imobilizare şi, în raport de împrejurări, poate folosi ajutorul unor persoane prezente, în calitate de martori şi procedeele luptei de autoapărare, respectiv a mijloacelor din dotare. Mijloacele şi procedeele utilizate pentru imobilizare sunt alese în funcţie de împrejurări, condiţii şi situaţia concretă existentă la locul şi momentul luării măsurii [27]. Poliţiştii comunitari trebuie să aibă în vedere necesitatea respectării tuturor regulilor, pentru ca principiile legalităţii, oportunităţii şi al proporţionalităţii să nu fie depăşite sau încălcate [28]. De asemenea, trebuie avut grijă ca prin forţa utilizată şi a mijloacelor utilizate să nu fie cauzate vătămări ale integrităţii corporale a persoanei. În orice situaţia în care asemenea vătămări s-au produs, se va asigura asistenţa medicală necesară şi completă.

           

            3.5. Folosirea bastonului de cauciuc (tomfa)

            Bastonul de cauciuc (tomfa) poate fi folosit ca mijloc de apărare, pentru a para loviturile agresorului; ca mijloc de intimidare a persoanelor turbulente sau recalcitrante, aplicând primele lovituri persoanelor mai violente, urmărind determinarea încetării acţiunii şi a descuraja continuarea agresiunilor de către celelalte elemente agresive apoi retragerea şi împrăştierea lor; ca mijloc de atac, prin aplicarea de lovituri agresorului în scopul de al obliga să elibereze victima, să renunţe la obiectul folosit la atac ori să înceteze acţiunea. În cazul mai multor agresori, primele lovituri se vor aplica celui mai periculos dintre ei.

            Pe timpul utilizării bastonului de cauciuc, trebuie să se aibă în vedere ca acesta să nu prezinte defecţiuni care să pună în pericol integritatea fizică, şi să fie folosit doar în limita necesităţii şi a scopului urmărit: înfrângerea rezistenţei agresorului. De asemenea, este de reţinut, şi intră în obligaţia poliţiştilor comunitari, de a folosi somaţia legală [29], de a acţiona rapid şi cu lovituri repetate, aplicate peste omoplaţi şi membre, pentru a para loviturile agresorilor sau pentru a-i determina să dea drumul unor obiecte folosite pentru atac, de a folosi o intensitate corespunzătoare cu gradul de împotrivire, de a ţine cont de limitele necesităţii folosirii bastonului, loviturile încetând imediat după ce agresorul/agresorii au renunţat la acţiunea violentă şi s-au conformat indicaţiilor poliţistului comunitar.

            Există şi o serie de reguli care privesc interzicerea aplicării loviturilor cu bastonul de cauciuc pe zonele vitale sau sensibile ale corpului, împotriva femeilor, minorilor sau persoanelor vârstnice. De asemenea, se interzice folosirea bastonului de cauciuc în sediul poliţiei comunitare sau al poliţiei locale, exceptând cazul unor acţiuni violente, realizate de grupuri de persoane, prin care este pusă în pericol viaţa poliţiştilor sau a altor persoane ori integritatea unor bunuri aparţinând acestor instituţii

 

3.6. Încătuşarea

            Încătuşarea reprezintă o măsură poliţienească de prevedere şi siguranţă, cu un conţinut vădit coercitiv, care constă în aplicarea cătuşelor, aflate în dotarea poliţiştilor comunitari, pe încheietura mâinilor unor persoane, în scopul limitării mobilităţii fizice a acesteia şi a luării altor măsuri legale faţă de aceasta ulterior. Încătuşarea reprezintă, astfel, o altă modalitate de imobilizare a persoanelor, care poate fi dispusă numai în situaţii de excepţie şi numai faţă de anumite categorii de persoane, respectiv faţă de:

1. dezertori, evadaţi şi recidivişti periculoşi;
2. urmăriţi, reţinuţi, condamnaţi şi arestaţi preventiv;
3. autorii unor infracţiuni contra vieţii persoanei (tâlhărie, ultraj, viol în grup ori ai altor infracţiuni grave;
4. persoane care se manifestă agresiv, sunt violente ori se opun măsurilor legale luate de poliţişti, iar rezistenţa lor nu poate fi înfrântă în alt mod;
5. persoane care, datorită stării psihice în care se află, prezintă pericol pentru viaţa şi integritatea lor corporală, a poliţistului comunitar sau a altor persoane;
6. persoane care urmează a fi conduse la sediul poliţiei locale în vederea luării măsurilor legale şi care sunt cunoscute ca fiind agresive;
7. persoane care au comis două sau mai multe infracţiuni.

            Această măsură, a încătuşării, nu se aplică minorilor, femeilor şi bătrânilor, când starea lor fizică nu o impune.

            Fiind o măsură cu un pronunţat caracter represiv, în aplicarea ei trebuie respectate o serie de reguli tactice speciale, şi anume:

• măsura trebuie efectuată cu rapiditate şi cu maximă atenţie, pentru a preîntâmpina un eventual atac prin surprindere ori a altor reacţii violente din partea celui vizat;
• cătuşele se aplică pe încheieturile mâinilor, aşezate necondiţionat la spate, pentru a se preveni orice posibilitate de manevră ori tentativa de descătuşare;
• imediat după încătuşare, este obligatorie efectuarea controlului corporal sumar al persoanei încătuşate, pentru depistarea eventualelor obiecte ce ar putea fi utilizate pentru atac, după descătuşare;
• în caz de opunere la încătuşare, această măsură se va efectua forţat;
• poliţistul/poliţiştii vor avea grijă ca, pe cât posibil, încătuşarea forţată să nu conducă la rănirea sau vătămarea integrităţii corporale a celui imobilizat;
• pentru aplicarea cătuşelor, atunci când poliţistul este singur şi este necesară încătuşarea mai multor persoane, acesta va apela la ajutorul unor cetăţeni de încredere;
• cătuşele pot fi scoase, funcţie de necesitate, în cazul îmbolnăvirii subite şi grave a persoanei, pentru servirea hranei, pentru deplasarea la toaletă, în momentul depunerii persoanei la locul de reţinere/deţinere, perioadă în care poliţiştii au obligaţia de a exercita o supraveghere atentă a tuturor mişcărilor celui încătuşat;
• este interzisă, de regulă, expunerea persoanelor încătuşate în locuri publice sau la sediile poliţiei, pentru fotografiere ori filmare de către reprezentanţii mass-media.

 

3.7.Controlul  efectuat de poliţişti asupra persoanelor

            Controlul poliţienesc, asupra persoanelor cu care se vine în contact şi faţă de care urmează a fi dispuse măsurile poliţieneşti prevăzute de lege, este o măsură cu caracter preventiv, ce constă în verificarea prin pipăire şi observare a corpului, îmbrăcămintei şi încălţămintei unei persoane, precum şi a altor articole accesorii ce aparţin persoanei în cauză.

            Scopurile urmărite prin efectuarea măsurii de control sunt: descoperire de obiecte şi materiale care ar putea fi folosite la comiterea infracţiunilor sau a contravenţiilor ori care provin din săvârşirea unor astfel de fapte; găsirea de arme şi alte obiecte ori substanţe care sunt deţinute ilegal şi sunt supuse confiscării; descoperirea de obiecte cu ajutorul cărora ar putea fi atacat poliţistul comunitar sau alte persoane (cuţit, pumnal, box sau alte obiecte confecţionate special pentru tăiere, împungere sau lovire); găsirea actelor de identitate sau a altor documente pe care persoanele refuză să le prezinte la cererea îndreptăţită a poliţistului comunitar.

            Fiind o măsură poliţienească, controlul persoanelor nu poate fi efectuat decât asupra acelor persoane care interesează activitatea poliţiei şi faţă de care urmează să fie luate alte măsuri legale, respectiv cele care se încadrează în rândul:  persoanelor cu privire la care există indicii temeinice că au săvârşit infracţiuni; persoanelor care au încălcat dispoziţiile legale, se manifestă agresiv şi urmează să fie conduse la sediul poliţiei locale; persoanelor care încalcă ordinea publică şi sunt cunoscute cu antecedente penale pentru fapte grave (omor, tâlhărie, viol); persoanelor care au săvârşit contravenţii, atunci când, potrivit legii, se impune ridicarea bunurilor supuse confiscării; persoanelor care refuză să prezinte pentru control actele de identitate, în vederea identificării lor; persoanelor care sunt suspecte de comiterea sau de pregătirea comiterii unor fapte antisociale.

            În literatura de specialitate şi în practica poliţienească se vorbeşte despre două feluri de control asupra persoanelor, şi anume: controlul sumar şi controlul amănunţit.

            Controlul sumar, ca măsură de prevedere, însoţeşte alte măsuri poliţieneşti precum legitimarea, stabilirea identităţii, imobilizarea, conducerea la sediul poliţiei sau încătuşarea, efectuându-se concomitent, anterior sau posterior, luării acestor măsuri, după caz. Această măsură constă în examinarea sumară prin pipăire şi observare a îmbrăcămintei şi a corpului persoanei şi se execută, în cele mai multe dintre situaţii, în teren, respectiv la locul depistării, opririi şi interceptării. După cum am precizat anterior, este obligatoriu de efectuat  în situaţiile de conducere la sediul poliţiei locale sau comunitare.

            În manualele de specialitate [30] sunt prezentate o serie de reguli tactice pe care poliţistul comunitar este obligat să le respecte [31], dintre care sunt de reţinut următoarele: controlul se execută de către persoane de acelaşi sex cu persoana controlată, femeile pot fi controlate de către agenţi bărbaţi doar cerându-le să prezinte conţinutul genţii, să se descheie la sacou, palton etc., să scoată din buzunare obiectele pe care le deţine, fără ca acesta să pună mâna pe persoana în cauză; controlul se execută, de regulă, în locul unde persoana a fost depistată, iar dacă se impune persoana poate fi condusă într-un loc ferit de accesul publicului, dar într-un spaţiu deschis şi bine luminat, sub stricta supravegherea a poliţistului, pentru a nu avea posibilitatea ca persoana în cauză să devină agresivă şi să atace, chiar dacă aceasta în aparenţă este calmă şi supusă; cu ocazia controlului, poliţistul are obligaţia să-i comunice persoanei respective motivul luării acestei măsuri, obligând-o de a se supune acestei măsuri; când controlul se execută de către doi poliţişti comunitari, şeful echipei efectuează controlul, iar partenerul îi asigură protecţie prin supravegherea persoanei supusă controlului şi a împrejurimilor unde se desfăşoară acest control; persoanei controlate i se va solicita să se aşeze într-o poziţie cât mai incomodă, astfel împiedicând-o pe aceasta să atace sau să fugă; la rândul lui, poliţistul trebuie să-şi aleagă o poziţie care să-i permită o cât mai bună observare, stabilitate şi mobilitatea în folosirea mijloacelor din dotare, dacă este cazul; controlul persoanei se efectuează, de regulă, din spatele acesteia, cu o mână corespondentă părţii controlate  iar cu cealaltă mână fiind ţinută persoana; controlul persoanei se execută metodic, respectând o anumită ordine: cap, braţul drept, partea de la gât până la mijloc, partea dreaptă a corpului de la subsuoară în jos, zona bazinului, piciorul drept, de la şold  a călcâi, urmând apoi, în aceeaşi ordine şi pe partea stângă a corpului; pentru uşurarea activităţii de control, poliţistul poate cere persoanei controlate să dezbrace paltonul, haina sau să se descalţe; în timpul controlului a părţii inferioare a corpului persoanei, poliţistul va avea grijă să-şi  controleze poziţia faţă de persoana controlată, pentru a nu-i da acesteia posibilitatea de a ataca; dacă la control se va găsi asupra persoanei controlate o armă deţinută ilegal, persoana va fi imediat încătuşată, continuându-se controlul pentru a depista dacă nu mai deţine şi alte obiecte confecţionate pentru lovire, tăiere sau împungere, acestea făcând obiectul reţinerii şi confiscării lor pentru care se va încheia un proces-verbal, în prezenţa unui martor asistent, dacă există; când controlul se efectuează de către doi poliţişti comunitari asupra unui grup de persoane, poliţiştii trebuie să adopte o tactică poliţienească adecvată, constând în alinierea persoanelor la o distanţă de 2-3 paşi una faţă de cealaltă, şeful echipei va efectua controlul propriu-zis iar partenerul îi va asigura acestuia protecţie.

            Controlul amănunţit urmează aceleaşi reguli ca şi în cazul controlului sumar, se efectuează de către poliţişti sau persoane de acelaşi sex cu persoana controlată, întocmindu-se un proces-verbal, potrivit legii, în prezenţa a cel puţin a unui martor asistent.

            Şi în opinia noastră, controlul persoanelor nu necesită şi nu implică necesitatea autorizării de către un magistrat, controlul nefiind similar percheziţiei corporale. De altfel, controlul se execută în teren în situaţii limită şi speciale, în care o asemenea autorizare ar fi imposibil de obţinut. Controlul are un scop preventiv vădit, se execută cu rapiditate pentru a putea fi dispuse celelalte măsuri legale faţă de persoana în cauză. Trebuie avută în vedere necesitatea respectării principiilor generale ale activităţii poliţieneşti, protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale ale omului, prevenirea unor reacţii negative din partea publicului şi a unui eventual ultraj faţă de poliţistul comunitar.

 

            3.8. Controlul bagajelor

            Controlul bagajelor reprezintă o măsură poliţienească cu caracter preventiv şi constă în verificarea amănunţită a interiorului şi a conţinutului bagajelor unei persoane care pare suspectă ori care face obiectul unor măsuri legale ulterioare. De obicei, controlul bagajelor însoţeşte controlul persoanelor surprinse în flagrant pe timpul săvârşirii unor infracţiuni şi care au asupra lor bunurile dobândite prin săvârşirea faptei, a persoanelor care devin suspecte din cauza locului, timpului şi a unor împrejurări care ţin de volumul şi modalitatea de transport a unor bunuri [32], persoanele care transportă bunuri a căror deţinere şi/sau circulaţie este interzisă prin lege [33].

            Controlul bagajelor necesită respectarea unor reguli tactice specifice [34], dintre care, cele mai importante sunt următoarele [35]:

1. persoanei i se aduce la cunoştinţă despre măsura care urmează a fi luată şi este solicitată să îl însoţească pe poliţist într-un loc unde se poate efectua controlul bagajelor;
2. controlul bagajelor se execută de cel puţin doi poliţişti comunitari în prezenţa a cel puţin un martor asistent;
3. controlul bagajelor se execută, de regulă, în încăperi ferite de amestecul altor persoane sau la sediul poliţiei locale, caz în care se impune deplasarea la sediu, iar pentru a nu arunca obiectele sau bunurile care fac obiectul controlului persoana va fi supravegheată cu multă atenţie;
4. poliţistul partener va asigura protecţie şefului, fiind poziţionat în apropierea persoanei controlate, astfel încât să-i blocheze acesteia ieşirea din încăpere sau să fie ţinută departe de obiectele supuse controlului cu care ar putea ataca;
5. deschiderea bagajului se face de către unul din poliţişti, în prezenţa martorului asistent, fără a deteriora sistemul de închidere, apoi se va examina fiecare obiect în parte, studiind şi ambalajul pentru a descoperi eventuale ascunzători care să conţină şi alte obiecte.

            La finalizarea controlului, în prezenţa persoanei controlate şi a martorului asistent, va fi încheiat un proces-verbal, în care vor fi descrise toate activităţile desfăşurate, obiectele examinate, eventualele obiecţii ale persoanelor prezente, la care se anexează şi raportul sau rapoartele poliţiştilor comunitari, după caz. În mod obligatoriu, procesul-verbal va fi încheiat în două exemplare şi va fi semnat de către poliţist/poliţişti, martor/martori asistenţi şi de persoana supusă controlului, un exemplar fiind înmânat acesteia din urmă.

            În situaţia în care asupra persoanei controlate sunt identificate bunuri care provin din săvârşirea unor infracţiuni sau a unor contravenţii ori a căror deţinere este interzisă, se vor face menţiuni speciale în cuprinsul procesului-verbal despre caracteristicile acestora şi despre faptul că toate acestea sunt ridicate în vederea cercetării sau a confiscării şi a locului unde urmează să fie depuse spre păstrare/gestionare. În caz contrar, toate bagajele şi bunurile vor fi restituite persoanei controlate, făcându-se menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.

 

            3.9. Folosirea gratuită a mijloacelor de transport locale

            În conformitate cu prevederile Legii nr.371/2004, poliţiştii comunitari au dreptul, precum şi posibilitatea şi obligaţia pentru mai buna îndeplinire a atribuţiilor de serviciu care necesită operativitatea intervenţiilor, deplasarea spre locuri unde urmează să soluţioneze cazuri sau evenimente, transportarea  unor bunuri găsite, abandonate sau ridicate în vederea confiscării, de a utiliza mijloacele de transport locale, aflate în proprietatea primăriei [36]. Este vorba doar de îndeplinirea unor măsuri legale care nu suferă amânare şi care nu pot fi efectuate în altă modalitate.

 

            3.10. Urmărirea, identificarea şi conducerea la sediul poliţiei a

                         persoanelor care au comis fapte penale

            Urmărirea unor persoane este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv şi se exercită, de regulă, în scopul reţinerii persoanelor care, în urma săvârşirii unor fapte cu caracter penal [37] sau contravenţional, încearcă să fugă şi nu se supun somaţiei legale a poliţistului comunitar de a rămâne la locul faptei. În funcţie de condiţiile concrete din teren şi a împrejurărilor în care se efectuează, urmărirea persoanelor de poate realiza pe jos sau cu un autovehicul. Când urmărirea persoanelor se face pe jos, poliţistul se deplasează, de regulă, în alergare, utilizând în mod repetat somaţia de oprire [38]. Folosirea repetată şi cu voce tare a somaţiei are şi scopul de a atenţiona eventualele persoane din zonă fie pentru acordarea ajutorului, fie pentru a crea spaţiul necesar pentru deplasarea poliţistului.

            Pe timpul efectuării acestei măsuri, poliţistul comunitar este obligat să respecte următoarele reguli tactice: acţiunea de urmărire se va executa, de regulă, de către doi poliţişti comunitari, care vor evita să se disperseze; poliţistul comunitar va fi atent la configuraţia terenului şi a elementelor din teren ce pot influenţa acţiunea de urmărire; poliţistul va păstra o anumită distanţă faţă de persoana urmărită, pentru a observa eventualele obstacole existente în teren; escaladarea obstacolelor se va realiza pe acelaşi traseu folosit de către suspect, dar cu precauţie pentru a putea preveni un atac din partea acestuia; poliţistul va ocoli colţurile clădirilor păstrând o distanţă de cel puţin un metru faţă de acestea, va evita urmărirea pe lângă ziduri sau pe partea carosabilă a străzilor; când urmărirea a ajuns într-o zonă întunecoasă, poliţistul se va opri câteva momente ascultând de unde vin zgomotele, după care va relua urmărirea, respectând şi regulile de securitate personală; pe timpul urmăririi, poliţistul comunitar nu va alerga cu arma în mână şi nu va folosi armamentul din dotare împotriva persoanei care fuge, cu excepţia cazului în care aceasta a comis o infracţiune gravă şi numai în condiţiile legii.

 

            3.11. Folosirea forţei şi a mijloacelor din dotare

            Potrivit actului normativ indicat [39], poliţiştii comunitari sunt dotaţi şi pot folosi pentru îndeplinirea sarcinilor şi misiunilor specifice: bastoane de cauciuc, bastoane cu energie electrostatică, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi paralizante, cătuşe şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare gravă a integrităţii corporale a persoanelor.  Aceste mijloace pot fi întrebuinţate doar î,potriva persoanelor agresive, violente care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea persoanelor, bunurilor publice şi private ori care tulbură ordinea şi liniştea publică

            Poliţia Comunitară poate interveni în forţă, singură sau în cooperare cu poliţia locală sau jandarmeria, în condiţiile legii, împotriva persoanelor care pun în pericol grav viaţa, integritatea sau sănătatea persoanelor, a organelor de ordine sau a reprezentanţilor autorităţilor publice locale (primar şi alte persoane cu funcţii în instituţiile publice locale) şi împotriva persoanelor care ameninţă sau întreprind acţiuni de distrugere a unor clădiri sau bunuri de interes public sau privat.

            În aceste situaţii, strict precizate de lege, folosirea mijloacelor din dotare se face numai după avertizare sau somare, prin mijloace de amplificare sonoră, a participanţilor la dezordine sau la alte acte grave cu privire la necesitatea încetării acţiunilor ilegale şi a respectării normelor de comportament civilizat în societate. Dacă, după avertizarea repetată a autorilor, aceştia continuă activităţile ilegale, poliţistul comunitar, numit şef al dispozitivului sau alţi şefi ierarhici ai acestuia prezenţi la faţa locului, îi somează pe participanţi folosind somaţia „Atenţie! Vă rugăm să părăsiţi zona … Vom folosi forţa !”, urmată de semnale sonore şi luminoase. Dacă şi după această somaţie acţiunile ilegale continuă, va fi utilizată ultima somaţie, cu formula „Părăsiţi zona ! …Se va folosi forţa !”

            Folosirea mijloacelor de constrângere din dotarea poliţiştilor comunitari este stopată deîndată ce acţiunile infractorilor au încetat sau deîndată ce a fost restabilită ordinea publică. Despre necesitatea folosirii forţei, utilizarea acesteia şi finalizarea acţiunii în forţă se raportează obligatoriu şefilor ierarhici şi se informează şi poliţia locală.

            Este interzisă utilizarea mijloacelor menţionate împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu vădite semne de invaliditate, a bătrânilor şi a copiilor, cu excepţia cazurilor în care chiar aceştia înfăptuiesc un atac armat sau un atac în grup care poate pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia sau a mai multor persoane.

            De regulă, poliţiştii comunitari vor avea în atenţie şi vor respecta regula, ca după utilizarea avertizărilor şi a somaţiilor de încetare a acţiunilor şi de părăsire a zonei evenimentelor să le acorde timpul necesar pentru încetarea acţiunilor şi conformare la cerinţele şi indicaţiile legale ale poliţiştilor. De asemenea, vor fi avute în vedere, funcţie şi de emergenţa intervenţiei în raport cu valorile sociale afectate, principiile limitării, proporţionalităţii, gradualităţii şi suficienţei utilizării forţei. De altfel, decizia de a se interveni în forţă pentru restabilirea legalităţii comportă o analiză profundă şi asumarea unei totale responsabilităţi pentru consecinţe şi numai în situaţiile extreme, când problematica din teren nu poate fi soluţionată prin folosirea altor mijloace sau procedee ale muncii de poliţie.

 

            3.12. Folosirea armamentului şi a muniţiei din dotare

            Poliţiştii comunitari au dreptul şi obligaţia de a purta şi de a folosi armamentul din dotare, precum şi celelalte mijloace de apărare şi intervenţie, numai în timpul programului de lucru. Aceste prevederi privesc doar pe poliţiştii comunitari dotaţi cu armament şi muniţie, nu şi pe cei care nu sunt dotaţi cu asemenea mijloace extreme de intervenţie. Ei pot face uz de acestea pentru îndeplinirea atribuţiilor şi a misiunilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr.17/1996 şi ale Legii nr.295/2004.

            Uzul de armă, în limbaj tehnic, presupune executarea tragerii cu arma de foc şi cu muniţia aferentă asupra persoanelor sau bunurilor. Folosirea acestora în condiţii de legalitate, presupune îndeplinirea cumulativă a cel puţin două condiţii: dacă este absolut necesară pentru restabilirea legalităţii şi numai dacă folosirea celorlalte mijloace de împiedicare şi constrângere nu mai este posibilă ori nu a dat rezultate.

            Este evident că, date fiind consecinţele posibile care se pot produce prin utilizarea armelor de foc, această măsură are un caracter excepţional şi trebuie luată cu mult discernământ şi numai după epuizarea efectivă a altor variante de acţiune. De altfel, ea implică riscuri şi pentru poliţistul comunitar, ştiindu-se faptul că folosirea abuzivă a armei de foc sau folosirea ei în alte condiţii decât cele legale sunt sancţionate de lege.

            Poliţiştii comunitari dotaţi cu arme de foc şi muniţia aferentă necesită o formare specială, o instruirea specializată şi mult antrenament practic pentru însuşirea îndemânării, rapidităţii şi preciziei, atuuri care îi pot permite să limiteze efectele utilizării acestor mijloace. Alături de această pregătire practic-aplicativă, ei trebuie să cunoască şi să respecte o serie de reguli, norme şi cerinţe speciale, începând cu situaţiile în care se poate utiliza armamentul şi muniţia din dotare, aceasta fiind prima garanţie a evitării oricărui caz de abuz sau de încălcare a prevederilor legii.

            Potrivit prevederilor articolului 47 din Legea nr.17/1996, poliţiştii comunitari dotaţi cu armament şi muniţie pot face uz de armă numai pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în următoarele situaţii:

           

            3.12.1. „ …împotriva celor care atacă poliţiştii aflaţi în serviciul de gardă, pază, escortă şi protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care, prin atacul săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit”. Rezultă faptul că, prevederile de mai sus sunt aplicabile în situaţia în care se exercită un atac prin surprindere împotriva: poliţiştilor comunitari aflaţi în executarea serviciului de gardă, pază, escortă şi protecţie; împotriva poliţiştilor comunitari, jandarmi şi alte categorii de persoane cu atribuţii de menţinere a odinii de drept şi restabilire a acesteia, în cazul în care a fost încălcată.

            Uzul de armă se poate face îndeplinind o altă serie de condiţii cumulative, respectiv: dacă există un atac material, direct, imediat şi injust, săvârşit prin surprindere împotriva categoriilor de persoane menţionate; dacă prin actul săvârşit prin surprindere a fost pusă în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea celor care execută serviciul de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinere şi restabilire a ordinii de drept; dacă atacul este îndreptat asupra unui obiectiv păzit, punând în pericol securitatea acestuia; dacă opunerea sau acţiunea ilicită a persoanei nu poate fi înlăturată prin alte mijloace.

            3.12.2. „ … împotriva acelora care atacă persoanele investite cu exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie de către poliţie”. Pentru aceste cazuri, se poate recurge la uzul de armă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: persoana împotriva căreia se exercită atacul să facă parte din categoria persoanelor investite cu exerciţiul autorităţii publice sau să i se asigure protecţie de către poliţie; dacă există un atac material, direct, imediat şi injust, prin care este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a celor care fac parte din categoria persoanelor investite cu exerciţiul autorităţii publice sau din categoria celor cărora li se asigură protecţie de către poliţie; numai dacă datorită împrejurărilor concrete ale săvârşirii faptei, atacul persoanei nu poate fi înlăturat prin alte mijloace.

            3.12.3. „ … împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din sediile de poliţie oi prin perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn”. În aceste situaţii, uzul de armă este permis dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: dacă există un perimetru strict şi vizibil delimitat, stabilit prin consemn; dacă există o încercare de pătrundere/ieşire ilicită în/din sediul poliţiei, perimetru sau zonă păzită; dacă prin consemn scris s-a dat în răspundere paza unităţii, subunităţii, perimetrului sau zonei; dacă prin folosirea armamentului nu este pusă în pericol viaţa altor persoane:

            3.12.4.  „ …pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă”. În acest caz, uzul de armă este necesar, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: dacă infractorul a fost prins în flagrant în timpul săvârşirii infracţiunii grave; dacă după efectuarea somaţiei acesta în cearcă să fugă, nesupunându-se somaţiei poliţistului comunitar de a rămâne la locul faptei; dacă datorită împrejurărilor comiterii faptei nu poate fi folosit un alt mijloc pentru imobilizarea infractorului; dacă folosirea armamentului nu pune în pericol viaţa altor persoane.

            Atragem atenţia asupra faptului că, în asemenea situaţii, gravitatea faptei trebuie estimată în raport de prejudiciul produs, acţiunile violente ale infractorului, frecvenţa acestor categorii de fapte, numărul de participanţi, obiectele pe care le au asupra lor etc.

            2.3.12.5. „ …împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele investite cu exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie de către poliţie, precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori este iminentă săvârşirea infracţiunii”. Se poate face uz de armă, în acest caz, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există certitudinea că ocupanţii acestor mijloace de transport săvârşesc sau au săvârşit o infracţiune gravă, transportă bunuri dobândite în urma comiterii unor infracţiuni şi nu opresc la semnalul regulamentar al poliţistului (poliţistul trebuie să fie obligatoriu îmbrăcat în uniformă); datorită împrejurărilor comiterii faptei nu poate fi folosit un alt mijloc pentru oprirea/imobilizarea mijlocului de transport; prin folosirea armamentului să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

            Ca  regulă generală, focul asupra autovehiculelor se execută numai asupra pneurilor şi numai dacă prin modul de conducere se pune în pericol în mod evident viaţa, integritatea corporală atât a poliţistului cât şi a altor persoane.

            3.12.6. „ …pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu ama ori cu late obiecte sau substanţe care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei”. Uzul de armă este permis dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să se fi săvârşit o infracţiune iar persoana în cauză să opună rezistenţă sau să riposteze cu arma sau cu alte obiecte ce pot pune în pericol viaţa sau integritatea poliţistului sau a altor persoane; să existe un atac material, direct şi imediat asupra poliţistului aflat în exercitarea măsurilor legale sau împotriva altor persoane; rezistenţa sau riposta persoanei în cauză nu poate fi stopată în alt mod; prin folosirea armamentului nu este pusă în pericol viaţa altor persoane.

            3.12.7. „ …pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere”. În aceste situaţii se poate face uz de armă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie începută o acţiune de evadare din locurile legale de deţinere sau de sub escortă; prinderea sau imobilizarea evadaţilor sau escortaţilor nu poate fi realizată prin alte mijloace; prin folosirea armamentului nu este pusă în pericol viaţa altor persoane.

            2.3.12.8. „ …împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice”. Se poate face uz de armă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: dacă există o încercare de pătrundere fără drept în sediile sau perimetrele autorităţilor sau ale instituţiilor publice; dacă atacul sau pătrunderea, după modul în care se execută, nu pot fi înlăturate prin alte mijloace sau metode; dacă prin folosirea armamentului nu este pusă în pericol viaţa altor persoane.

            3.12.9. „ … împotriva celor care atacă sau împiedică poliţiştii (militarii) să execute misiuni de luptă”. Dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii, se poate face uz de armă:dacă există un atac material, direct, imediat şi injust săvârşit asupra poliţiştilor care să-i împiedice pe aceştia să-şi execute misiunile specifice; dacă atacul nu poate fi înlăturat prin alte mijloace sau metode; dacă prin folosirea armamentului nu este pusă în pericol viaţa altor persoane.

            3.12.10. „ …în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirea ordinii publice”. Se poate folosi armamentul din dotare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: dacă există un atac terorist asupra unui obiectiv, acesta să fie capturat sau sunt luaţi ostatici; dacă atacul sau deţinerea ostaticilor nu poate fi înfrântă prin alte mijloace; dacă în timpul folosirii armamentului nu este pusă în pericol viaţa sau sănătatea ostaticilor sau a altor persoane.

           

            3.13. Portul uniformei şi a insignei de serviciu

            Exercitarea în timp optim şi cu eficienţă a atribuţiilor ce revin Poliţiei Comunitare se face cu respectarea întocmai a drepturilor fundamentale ale omului prevăzute în lege, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pe timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, funcţionarul public din Poliţia Comunitară este obligat să poarte la uniformă insigna cu număr distinctiv de identificare şi să prezinte legitimaţia de serviciu, cu excepţia situaţiilor în care lipseşte timpul necesar pentru această formalitate; după încheierea oricărei acţiuni sau intervenţii, acesta se legitimează şi îşi declară funcţia pe care o deţine în unitatea din care face parte.

            În anumite situaţii, poliţistul comunitar, este obligat să prezinte şi legitimaţia de serviciu, declinându-şi calitatea şi unitatea din care face parte. În cazul în care timpul necesar pentru legitimare şi prezentare nu este suficient se va proceda la luarea măsurilor ce se impun, după care va proceda la declinarea calităţii, prezentarea legitimaţiei şi a unităţii din care face parte.

 

[1] Denumirea acestei măsuri poliţieneşti diferă în limbajul poliţienesc. Oprirea semnifică o activitate mai simplă, în timp ce interceptarea se referă la stoparea unei acţiuni desfăşurate de o persoană.

[2] Aceste categorii de persoane sunt, îndeosebi, cele care prezintă interes pentru poliţie şi/sau pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

[3] În jargonul poliţienesc, aceşti suspecţi sunt denumiţi, adesea, bănuiţi.

[4] Prezentarea actelor de identitate, a bunurilor aflate asupra sa pentru control, asistarea în calitate de martor la o activitate poliţienească, însoţirea poliţistului la sediul unităţii pentru luarea unor măsuri ulterioare.

[5] De obicei, al doilea partener se va aşeza în poziţie laterală şi puţin în spatele persoanei oprite, fiind pregătit de intervenţie, în raport cu existenţa sau inexistenţa unor obstacole naturale (astfel, el se va poziţiona în partea opusă acestor obstacole: ziduri, clădiri, şanţuri sau garduri inaccesibile etc.).

[6] În situaţii de absolută necesitate, persoana/persoanele vor fi conduse în locuri mai sigure, propice pentru desfăşurarea activităţilor  ce se impun.

[7] Legea nr.371/2004, articolul 14, alineat (1), litera „a”.

[8] Spre exemplu, sunt legitimate persoanele care au săvârşit un furt, un omor, o tâlhărie, un viol, un ultraj etc., ori o contravenţie, cele care au provocat un scandal public, sau cele care vând produse în alte locuri decât cele stabilite de primării ş.a.

[9] În acest caz, poliţistul trebuie să discearnă, prin examinarea comportamentului, al mimicii, al gesturilor, al vestimentaţiei, al bagajelor, prezenţei în anumite locuri şi la anumite ore, dacă o persoană ar fi săvârşit sau este pe cale a săvârşi o faptă antisocială.

[10] Pot fi legitimate persoanele şi în situaţiile în care acestea pot furniza date sau relaţii despre încălcarea unor dispoziţii legale ori în care este necesară atragerea acestora la anumite activităţi; în sprijin sau în calitate de martori asistenţi la activităţile care pot fi desfăşurate numai cu prezenţa acestora.

[11] Spre exemplu, evidenţa informatizată a persoanei, în primul rând, a paşapoartelor, a permiselor de conducere, a cazierului judiciar, a taxelor şi a impozitelor ş.a.m.d.

[12] Acestea pot fi, talonul de călătorie, permisul de unic trafic, titlul de voiaj, carnetul de marinar, documentul de călătorie pentru protecţie umanitară, paşaportul pentru apatrizi ş.a.

[13] Pentru oprire se utilizează formula „Bună ziua ! Sunt agentul …. de la Poliţia Comunitară …, vă rog să prezentaţi actul dumneavoastră de identitate”

[14] Dacă este în termen de valabilitate, dacă este emis de organul competent, dacă nu prezintă urme de falsificare, dacă este păstrat  în condiţii corespunzătoare ş.a.m.d.

[15] Este recomandabil ca verificarea prin întrebări a autenticităţii datelor de stare civilă să se facă în altă ordine decât în ordinea  datelor înscrise în act/acte.

[16] În absenţa actelor de identitate, buletin sau carte de identitate, se poate apela la alte documente oficiale prevăzute cu fotografii (legitimaţie de serviciu, livretul militar, legitimaţia de student, paşaportul, permisul de conducere auto), se recurge la alte persoane cunoscute, legitimate anterior sau după operaţiune şi la efectuarea de verificări în evidenţele publice comunitare ş.a.

[17] În acest caz, persoana va fi condusă la sediul unităţii de poliţie comunitară, unde i se solicită să-şi declare datele de identificare (nume, prenume, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii, domiciliul sau reşedinţa), precum şi profesia şi locul de muncă dar şi persoanele care pot confirma datele declarate ş.a. Se procedează, ulterior, la confruntarea datelor declarate  cu datele înscrise în evidenţele informatizate şi la efectuarea unor verificări în teren la domiciliu, la locul de muncă ş.a.m.d.

[18] Persoanelor  în cauză li se aduce la cunoştinţă că, în situaţia în care au asupra lor documentele de identitate, dar refuză să le prezinte, sunt pasibili de săvârşirea contravenţiei prevăzută de Legea nr.61/1991 republicată. Dacă acestea stăruie în continuare în refuzul de a se legitima, se va trece la controlul corporal, pentru găsirea actelor. În cazul în care rezultatul controlului în teren este negativ, se va proceda obligatoriu la conducerea acestora la sediul poliţiei comunitare unde vor fi efectuate operaţiunile de verificare descrise la punctul anterior.

[19] În asemenea situaţii se iau măsuri  de imobilizare şi de conducere forţată a persoanelor la sediul poliţiei locale, după ce a fost efectuat controlul corporal sumar. La sediul poliţiei comunitare se stabileşte motivaţia care a determinat atitudinea respectivă şi se iau măsurile corespunzătoare stării de fapt.

[20] Conducerea se execută numai după ce persoana a fost legitimată şi i s-a făcut un control corporal sumar, respectiv controlul sumar al bagajelor, în scopul identificării unor arme sau obiecte ce ar putea fi utilizate în eventualitatea unui atac asupra poliţiştilor.

[21] Sunt conduse forţat persoanele care prin acţiunile lor periclitează persoanele, avutul public şi privat, ordinea publică, activitatea reprezentanţilor autorităţilor publice locale, cele care au săvârşit acte antisociale, cele condamnate la executarea unor pedepse sau care se sustrag urmăririi penale, persoanele bolnave psihic violente, minorii fugiţi din centrele de plasament ori din unităţile de ocrotire sau de reeducare, persoanele care prezintă pericol pentru sănătatea publică şi cele care opun rezistenţă pe timpul operaţiunii de legitimare sau cele care încearcă să dispară.

[22] De regulă, se apelează la această modalitate atunci când distanţa până la sediul poliţiei locale este mai redusă.

[23] În cazuri deosebite, respectiv sunt conduse mai multe persoane, distanţa până la sediul poliţiei este mai mare, persoanele conduse au un comportament violent şi devin periculoase, este indicat să se apeleze la mijloacele de transport ale poliţiei comunitare, la cele ale unor persoane fizice sau juridice, cu acordul acestora sau la mijloacele poliţiei locale.

[24] În situaţia în care conducerea se realizează de doi sau mai mulţi poliţişti, persoana/persoanele conduse vor fi încadrate de către poliţişti; când această operaţiune se realizează de către un singur poliţist, acesta va manifesta atenţie şi prudenţă, deplasându-se puţin în spatele persoanei/persoanelor.

[25] Este indicat, pe cât posibil, ca persoana/persoanele conduse, care nu sunt imobilizate, să nu fie plasate în spatele conducătorului auto.

[26] Evident, în situaţia în care poliţistul şi persoana/persoanele ce trebuie conduse la sediul poliţiei se găsesc într-un mijloc de transport în comun, se va solicita conducătorului să se abată din traseu, până la sediul poliţiei.

[27] Acestea pot fi: numărul persoanelor implicate şi care urmează a fi imobilizate; starea de agresivitate şi forţa fizică a acestora; modul de manifestare a agresivităţii; obiectele pe care le au asupra loc şi care ar putea fi folosite pentru un atac asupra poliţistului comunitar sau a altor persoane.

[28] Vorbim aici şi despre alte principii care trebuie avute în vedere: prezumţia de nevinovăţie, limitarea şi proporţionalitatea folosirii forţei, imparţialitatea poliţistului comunitar şi protecţia legală pentru toate persoanele, gradualitatea folosirii metodelor şi mijloacelor de acţiune, nonsurprinderea, legitimitatea, principiul riscului minim, principiul apărării persoanei umane, principiul confidenţialităţii datelor ş.a.

[29] Persoana/persoanele vor fi somate folosindu-se formula ”Încetaţi, vom folosi forţa !”

[30] Vezi: Voicu C., op. cit., p.90-91.

[31] Mai înainte de executarea controlului, persoana sau persoanele respective sunt interceptate şi sunt legitimate după regulile specifice acestor măsuri poliţieneşti.

[32] Ne referim, spre exemplu, la volumul bunurilor, a recipientelor utilizate, la existenţa ambalajelor originale ş.a.

[33] Spre exemplu: substanţe toxice, stupefiante, armament şi muniţie, arme albe interzise la deţinere, materiale şi substanţe al căror regim este supus autorizării.

[34] Controlul bagajelor, asemănător controlului persoanei, este precedat de măsurile opririi, interceptării, legitimării şi stabilirii identităţii, încătuşării, utilizării bastonului de cauciuc.

[35] Vezi: Voicu C., op. cit., p.92-93.

[36] Legea nr.371/2004, articolul 14 litera (h).

[37] Idem, articolul 14,litera (f).

[38] Această somaţie constă în formula: „Stai ! Poliţia !”

[39] Legea nr.371/2004, articolul 14  litera (e).

           

 

[1] Vezi: Voicu C., op. cit., p. 68.

[2] Vezi: Voicu C., op. cit., p.70-71.