Normele juridice alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor juridice.
Prin tehnică juridică se înţelege totalitatea procedeelor de ordin material şi intelectual care urmăresc aplicarea principiilor de drept la realităţile concrete ale vieţii sociale. Principiile de drept nu pot fi aplicate tale quale la realităţile sociale, ci prin intermediul anumitor procedee tehnice care dau celor dintâi întreaga eficienţă de care au nevoie. Elaborarea normelor de drept ţine de domeniul raţional, de domeniul cunoaşterii şi constituie o operaţie - în sine - de ordin logic. Aceste norme se impun în mod raţional, dar pentru aplicarea lor practică au nevoie de un element tehnic, constructiv. Nu credem că am greşi dacă am compara raportul dintre aceste două etape în elaborarea teoretico-practică a dreptului cu raportul care există între fond şi formă. Fondul constă în elaborarea logică a normelor juridice, iar forma constă în mijloacele tehnice prin care datele abstracte capătă eficienţă juridică, devenind aplicabile. O comparaţie cu ceea ce se întâmplă în procesul de formare a noţiunilor ne poate lămuri. Noţiunea se formează printr-un procedeu de natură logică: printr-o abstracţie şi generalizare. Dintr-un şir de obiecte omogene se scot, prin procesul de abstractizare, notele comune, iar prin generalizare aceste note comune sunt extinse asupra tuturor lucrurilor posibile de acelaşi fel. Această operaţie logică, mentală, ar rămâne fără de efect practic, dacă nu ar exista cuvântul rostit, care să concretizeze noţiunea, dându-i astfel posibilitatea unei trăiri concrete, unei aplicaţii practice.
Cuvântul rostit este elementul tehnic al noţiunii, fără de care aceasta ar fi redusă la o umbră fără corp, la un element fără nici un conţinut practic şi fără nici o valoare de întrebuinţare. La fel stau lucrurile şi în materie de drept, unde elaborarea normelor juridice nu capătă eficienţă practică decât prin intermediul tehnicii, care astfel devine un procedeu de realizare a dreptului în conformitate cu năzuinţele sociale. Ştiinţa dreptului stabileşte anumite principii generale, iar tehnica juridică urmăreşte să le aplice în mod concret la varietatea şi complexitatea vieţii sociale. Tehnica juridică presupune folosirea anumitor elemente convenţionale, care să adapteze şi să actualizeze principiile generale şi abstracte ale dreptului la finalităţile concrete şi precise ale respectivei societăţi. Fără să folosească elemente de fantezie şi arbitrare, tehnica juridică presupune anumite norme menite să realizeze aplicarea practică a regulilor de drept; aceste norme nu trebuie înţelese ca nişte reguli rigide şi dogmatice asemenea celor formulate de teologii medievali sau talmudişti, ci ca nişte principii directoare determinate de nevoile progresului juridic. Aceste principii urmăresc, pe de o parte, aplicarea regulilor de drept la toate cazurile posibile pe care le-ar scoate la viaţă mersul societăţii, iar, pe de alta, o certitudine, simplitate şi o economie de efort în procesul de realizare practică a dreptului.