Ficţiunea, ca remediu juridic provizoriu până la o soluţie legislativă definitivă, are un caracter efemer.
Deformare a realităţii, făcută pentru a obţine anumite efecte juridice, ficţiunea poate fi creată de toate izvoarele dreptului: lege, cutumă, jurisprudenţă, doctrină.
In dreptul roman, exemplul tipic de ficţiune - relatat de Gaius - constă în următoarele: străinul care comitea un furt la Roma nu putea fi urmărit în faţa instanţelor, deoarece legea se aplica numai cetăţenilor romani. Pretorul intervine şi prin edict stabileşte că în asemenea situaţii peregrinul este considerat ca fiind cetăţean roman şi în consecinţă putea fi condamnat pentru furt.
Mecanismul tehnic al ficţiunii de mai sus se întemeiază pe o asimilare inexactă, (străinul este privit ca roman) dar necesară, întrucât urmăreşte soluţionarea echitabilă a cazului.
In acelaşi timp, asimilarea este limitată, deoarece străinul în cauză este "cetăţean" numai pentru speţa în discuţie şi nu pentru alte situaţii. Iată de ce terminologia utilizată pentru a introduce o ficţiune este în consecinţă mai puţin precisă: quasi, videtur, creditur, etc. în dreptul roman, iar în legiuirile moderne: est cense, tenu pour (dr. francez) sau gelten aus, sowie - wenn (dr. german), etc.
Faptul este explicabil prin aceea că ficţiunea se bazează pe consacrarea unei erori, violând unele categorii juridice sau asimilându-le fals (ex, străinul declarat cetăţean) pentru a obţine o soluţie echitabilă.
Cele mai multe ficţiuni sunt create prin lege. Astfel, Codul nostru civil în art.467 vorbeşte de imobile prin destinaţie, bunuri care, deşi în fapt mobile, servesc scopului economic al lucrului principal.
Ideea de ficţiune apare cât se poate de pregnant şi util cât priveşte retroactivitatea condiţiei. Dispoziţia din Cod are mai multe avantaje: debitorul sub condiţie nu poate împiedica realizarea contractului, creditorul poate lua măsuri conservatorii (separatio bonorum), iar creanţa reprezintă o valoare activă ce trece la moştenitori.
Cu alte cuvinte, contractul este considerat că a luat fiinţă în trecut (ex tune) sau cum spuneau juriştii romani: quasi iam contracta emptione in praeteritum.