Autorii Codului Napoleon au urmărit să evite în general definiţiile, ţinând seama de opinia juriştilor romani că "orice definiţie juridică este periculoasă" (omnis definitio in iure periculosa est); precum se ştie romanii priveau dreptul în continuă evoluţie şi, în consecinţă, orice definiţie putea deveni, în cursul timpului, caducă.
Dreptul modern face o deosebire între definiţiile ştiinţifice şi cele legislative. Cele dintâi se referă la învăţământul juridic şi la doctrină; acestea sunt utile în vederea stimulării progresului ştiinţific.
Definiţiile ştiinţifice sunt de ordin doctrinar; cele legislative sunt de drept pozitiv. Ele reprezintă voinţa legiuitorului: o voinţă ce se impune, un text de lege.
Aşa de pildă compensaţia şi confuziunea sunt definite în formă de reguli.
O definiţie trebuie să fie cât mai precisă, un punct de plecare pentru o construcţie juridică şi să constituie o prezentare sistematică a noţiunii. Totodată trebuie să fie evocatoare, redând imaginea concretă a noţiunii respective. In general, o definiţie trebuie să precizeze atât genul proxim al noţiunii, cât şi diferenţa specifică, în conformitate cu regulile legicii formale.
Uneori acest raport este enunţat în Codul nostru civil prin diviziuni. Astfel art. 1592 împarte depozitul în depozit propriu zis şi depozit sechestru, iar depozitul propriu zis în voluntar şi necesar.
La rândul său art. 1626 divide depozitul sechestru în convenţional şi judiciar. Cu toate acestea, deşi Codul defineşte genul proxim, nu defineşte diferenţa specifică. Uneori Codul precizează diferenţa specifică, ca de exemplu la categoriile de locaţiuni, dar nu şi genul proxim, adică locaţiunea.
In aceste cazuri genul proxim este prea îndepărtat de noţiunea definită, ceea ce nu corespunde regulilor logice.
Aşa de exemplu potrivit art.480 din Cod proprietatea este "dreptul", iar în conformitate cu art. 576 servitutea este o "sarcină", când în realitate genul proxim în primul caz este "dreptul real", iar în cel de al doilea un drept real asupra bunului altuia (ius in re aliena).
La fel stau lucrurile şi pentru vânzare, care pentru legiuitor are ca gen proxim convenţia, deşi în realitate genul proxim este contractul.
Aşadar, pentru legiuitorul nostru, ca şi pentru cel francez, enunţarea genului proxim - obligatorie pentru orice definiţie - are o valoare limitată.
Alteori, legiuitorul înfăţişează genul prin referinţele la speciile care îl alcătuiesc, deşi în mod corect orice definiţie trebuie să prezinte specia prin referire la gen şi nu invers. Aşa sunt definiţiile prin enumerare, cum este cazul art.463 din Codul civil care împarte imobilele în imobile prin natura lor şi imobile prin destinaţie. In fapt o definiţie prin enumerare se justifică numai pentru situaţii mai complexe. Aşa se explică de ce legile războiului preferă, în loc de a defini ce este o aeronavă, să procedeze la o enumerare: baloane, aeroplane, dirijabile, ş.a.
Noţiunile juridice definite trebuie să cuprindă totodată două elemente: condiţiile şi efectele noţiunii.
Astfel, când se tratează majoratul, legea urmează să precizeze vârsta majoratului (condiţiile ce urmează a fi îndeplinite) şi efectele actelor ce pot fi încheiate.
Uneori însă Codul nostru defineşte noţiunile numai prin efectele lor, cum este cazul art.966 în legătură cu obligaţiile fără cauză ce nu pot avea nici un efect sau numai prin condiţiile lor, cum este cazul art.968 ce precizează condiţiile pentru a declara cauza unei obligaţii ilicite.
Codul civil francez şi în consecinţă şi codul nostru nu au avut intenţia de a prezenta un tablou de ansamblu al noţiunilor şi de a le defini şi de a le clasa. Lipsa unui sistem logic al definiţiilor se explică nu atât prin greutatea de limitare a consecinţelor juridice, ci prin eventuala contradicţie ce s-ar putea ivi între definiţii şi realitatea materială a faptelor. Legiuitorul s-a temut întotdeauna să nu se îndepărteze prin textele sale de realităţile vieţii în continuă transformare.