In aprofundarea sensului conceptelor (noţiunilor) juridice un rol important îl joacă diviziunile; diviziunea este un procedeu logic care indică sfera completă a unei noţiuni, pornind de la abstract la concret.
Diviziunea porneşte de la noţiunea principală (totum divisum), a cărei sferă abstractă o despică, indicând noţiunile subordonate (membra dividentia), care alcătuiesc părţile componente ale sferei.
In procesul logic al diviziunii, noţiunea se poate împărţi în diverse moduri, după diferite criterii (fundamenta divisionis).
Astfel condiţiile, ca modalităţi ale obligaţiei, pot fi divizate fie avându-se în vedere efectele lor, fie după caracterul îndeplinirii condiţiei, etc.
De notat că cea mai simplă diviziune este dicotomia, care distinge numai două speţe în interiorul genului. De cele mai multe ori, diviziunile sunt mai complexe: de pildă, metodele de interpetare se divid astfel: gramaticale, logice, sistematice, istorice şi tehnologice.
In primul caz condiţiile pot fi suspensive sau rezolutorii, iar în cel de al doilea: cazuale, potestative sau mixte. In general, diviziunile sunt prevăzute de lege, dar uneori şi jurisprudenţa poate să-şi aducă contribuţia ei.
Astfel, Codul civil francez împarte bunurile femeii în dotale şi parafernale, dar jurisprudenţa a adăugat pe cele incluse: când un bun parafernal ia în patrimoniul femeii locul unei creanţe dotale, valoarea creanţei rămâne lovită de inalienabilitate. Bunul ca parafernal este valabil, dar trebuie să redea valoarea dotală pe care o conţine. Fără a constitui o armătură rigidă a sa, diviziunile au uşurat aplicarea jurisprudenţială şi evoluţia permanentă a Codului.