Legea este o creaţie de ordin tehnic ce cuprinde norme de drept impuse de evoluţia socială şi formulate de autoritatea de stat.
Normele cuprinse în lege au un caracter general şi abstract.
In antichitate legile priveau numai "cazuri", speţe. Juriştii Romei au subliniat insuficienţa textelor legale ce se ocupau numai de cazuri, întrucât şi cea mai perfectă cazuistică se dovedea a fi insuficientă. Iată de ce juristul Julian afirma că este suficient ca norma să reglementeze situaţiile care au loc mai des: sufficit ea quae plerumque accidunt contineri.
Trebuie totuşi subliniat că numeroase reguli juridice romane cuprindeau dispoziţii generale, cum este regula malitiis în epoca contemporană, normele sunt generale şi abstracte, reglementând o serie de ipoteze similare. De aici caracterul lor de universalism.
Acest fapt prezintă o serie întreagă de avantaje: economia de efort, adaptabilitatea la realităţile vieţii în continuă evoluţie, la ideea de echitate, etc. De aici rolul creator al jurisprudenţei, care va completa spaţiile albe ale dreptului.
Legea este totodată permanentă, întrucât urmează să se aplice - afară de cazul când este abrogată sau căzută în desuetudine - la un număr nedefinit de cazuri viitoare. Acest fapt asigură securitatea ordinei juridice; schimbările prea dese ale legilor duc la incertitudine; de aici prudenţa ce trebuie să domine schimbările legislative, iar modificările impuse de realităţi trebuie însoţite de dispoziţii tranzitorii care să asigure trecerea lentă de la trecut spre viitor.
Legea modernă porneşte de la alte premize. In general puţine sunt preceptele date sub formă imperativă; cele mai multe sunt enunţiative, deoarece legea nu ordonă, ci face să dăinuiască ordinea; ea nu prescrie activităţi, ci construieşte cadrul unor relaţii sociale, fixând limitele suple ale unei activităţi juridice normale, de la care părţile pot deroga.
Iată de ce preceptele legale se exprimă sub formă enunţiativă, descriptivă, reglementând activitatea părţilor în lipsă de convenţie expresă; asemenea precepte sunt fundamentate pe ideea de autonomie de voinţă.
Asemenea precepte supletive sau completive sunt menite nu atât să interpreteze voinţele individuale tacite, ci să arate calea cea mai aptă pentru satisfacerea intereselor individuale.
Aşadar nu există forme specifice pentru fiecare din aceste precepte; în schimb art. 5 şi 969 C.civ. rom. le deosebeşte, cât priveşte fondul, conţinutul lor.
De notat că B.G.B.-ul - codul civil german - a introdus unele formule de distincţie (muss, kann, soli), fără a soluţiona problema, iar codul civil elveţian a lăsat ca distincţia să fie făcută pe cale jurisprudenţială.
De subliniat totodată că noile legiuiri au tendinţa de a mări numărul preceptelor imperative care, oprind părţile de a deroga de la respectivele reguli, devin cadre instituţionale obligatorii.
Iată de ce unii doctrinari vorbesc, de exemplu în materie contractuală, de un contract "dirijat".
Legea este o regulă socială obligatorie, un ordin sancţionat de autoritatea de stat. Totuşi, din cele prezentate mai sus rezultă că legile supletive nu se impun - întrucât reproduc voinţa prezumată a părţilor - decât în absenţa intenţiei clar exprimate de către părţi.
Cu alte cuvinte, dreptul supletiv se va aplica ori de câte ori părţile - nefolosindu-se de libertatea ce le este recunoscută de a-şi reglementa propriile relaţii în conformitate cu propria lor voinţă - au omis de a şi-o exprima. Iată de ce asemenea legi se mai numesc şi permisive.
Legile imperative, dimpotrivă, nu pot fi trecute cu vederea; actele încheiate în dispreţul lor sunt lovite de nulitate. Din această categorie fac parte normele ce privesc ordinea publică, bunele moravuri şi cele care impun anumite solemnităţi pentru valabilitatea actelor pe care respectivele părţi le-au încheiat.
Formularea textelor de lege constituie obiectul tehnicii legislative; respectiva disciplină este dificilă, întrucât trebuie să se găsească cea mai potrivită redactare principiilor de drept pe care le impune respectiva societate.
Tehnica legislativă are două aspecte: unul extern, cu privire la redactarea, votarea şi punerea în aplicare a legilor şi unul intern, ce se referă la procedeele materiale şi intelectuale folosite la întocmirea regulilor de drept.
In epoca medievală, normele juridice, fie cutume, fie legi redactate în scris, variau de la feudă la feudă. Fărâmiţarea feudală presupunea şi o multiplicitate juridică.
Formarea statelor moderne, unitare în general, a impus ideea unificării legislative; conflictele de legi interprovinciale dispar, puterea politică centrală se consolidează, iar ideea de suveranitate se impune ca o consecinţă a unei legislaţii unificate.
Legile din aceeaşi ramură de drept pot fi unite în coduri; acestea se impun prin sistematizarea logică a materialului şi printr-o concepţie unitară şi clară asupra respectivelor instituţii juridice.
Codurile trebuie să se încadreze în permanenta dezvoltare socială; iată de ce în unele ţări se prevede revizuirea cu dată fixă a acestora, în altele modificarea lor este încredinţată puterii legislative, dar de cele mai multe ori jurisprudenţa este aceea care dă vitalitate textelor legislative.