Urmărind ocrotirea structurilor sociale existente la un moment dat, legea urmează să fie aplicată, în caz de conflict, de către judecător. Aplicarea se face prin intermediul silogismului judiciar: regula de drept apare în premiza majoră a acestuia, iar în cea minoră situaţia de fapt a conflictului. La rândul ei, concluzia stabileşte consecinţa aplicării regulei de drept la starea de fapt prezentată în instanţă.
De cele mai multe ori, deducţia logică nu prezintă nici o dificultate, dar uneori norma de drept poate apărea în ochii judecătorului ca neclară sau ambiguă.
Dacă regula apare ambiguă, magistratul urmează să stabilească dacă faptele din speţă cad sub influenţa legii, iar dacă este neclară se impune precizarea sensului adecvat naturii litigiului aflat pe rol.
Judecătorul nu poate pretexta însă că legea este neclară, insuficientă sau nu se poate pronunţa asupra cazului din speţă, fiind obligat să dea o hotărâre. In caz contrar se face vinovat de denegare de dreptate. In astfel de cazuri, judecătorul trebuie să-şi făurească el însuşi premiza majoră a silogismului judiciar.
In realizarea acestei finalităţi, judecătorul va proceda la o interpretare corectă a textelor. Fără a avea o libertate totală, judecătorul va folosi în această misiune creatoare a sa nu numai textele legii, ci şi principii generale ale dreptului, spiritul legislaţiei sale naţionale şi practica jurisprudenţială.
Numai în acest chip va putea construi regula ce-i este necesară pentru soluţionarea speţei.
După cum afirma Fr. Geny, legea este o voinţă reflectată şi în consecinţă interpretarea urmează să fie conformă acesteia.
Pentru a afla voinţa legiuitorului, unii propun o interpretare pur gramaticală a textului de lege, ceea ce 1-a făcut pe civilistul Bugnet să afirme că "nu predă decât Codul Napoleon" (je n'enseigne que le Code Napoleon), şi acest fapt ar fi suficient, în concepţia acestui autor, pentru înţelegerea instituţiilor de drept.
Intr-o altă concepţie se propune analiza spiritului legii prin cercetarea scopului pentru care a fost redactată (ratio legis) şi a condiţiilor care i-au determinat apariţia (oceasio legis).
In fine legea urmează a fi analizată şi interpretată în integralitatea ei, regulă formulată încă de romani: in civile est nisi tota lege perspecta una aliqua particula eius iudicare vel respondere.
Privind problema din perspectivă istorică trebuie semnalat faptul că şcoala clasică, cultivând fetişismul legii şi inspirându-se din filosofia secolului al XVIII-lea, privea legea ca o operă divină şi completă.
Legea este aşadar omnipotentă şi în cazul când nu dispune, nu putem acţiona.
Interpretarea se reduce, în concepţia acestei şcoli, ia o simplă gramatică textuală.
Pe o poziţie opusă se situează şcoala istorică a lui Puchta şi Savigny. In această concepţie legea se detaşează de gândirea legiuitorului şi, devenind o entitate de sine stătătoare, dovedeşte o viaţă proprie pe care urmează s-o descopere interpretul de fiecare zi. De aici aşa zisa mobilitate a legii ce variază în raport de "modul de a fi al societăţii la un moment dat" după expresia lui G. Jeze.
Interpretarea legilor constă într-un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce urmăresc aplicarea dreptului obiectiv la cazuri concrete. O astfel de operaţie implică nu numai clarificarea textelor obscure, dar şi alegerea celor mai potrivite reguli pentru soluţionarea speţei în cauză, ameliorarea imperfecţiunilor de text, actualizarea unor norme învechite, etc. Dacă în principal interpretarea revine puterii judecătoreşti, totuşi doctrina contribuie şi ea la procesul de interpretare a legilor şi a dreptului.
Spre deosebire de interpretarea jurisprudenţială care este obligatorie, cea doctrinară are o valoare teoretică; ea nu obligă pe judecător, dar îl poate călăuzi şi lumina.
La rândul ei, puterea legiuitoare poate proceda şi la o interpretare a legii, este aşa zisa interpretare legislativă sau autentică, interpretare pe care legiuitorul o încorporează într-o lege specială.
O astfel de lege nu dispune numai pentru viitor, ci, într-un anumit sens, şi pentru trecut, întrucât precizează adevăratul sens al legii în cauză; iată de ce nu poate fi vorba de retroactivitate, ci numai de restabilirea unei valori juridice eronat percepute.
In materie de interpretare, şcoala pozitivistă acordă importanţă numai textului prin intermediul căruia urmăreşte să afle voinţa şi numai voinţa legiuitorului; şcoala sociologică acordă o mai mică importanţă analizei gramatico-literale a textului şi o mai mare valoare valenţelor sociale contemporane care cer o soluţionare echitabilă a speţelor.
Interpretarea doctrinară a început prin a fi dogmatică, exegetică. Şcolile doctrinare moderne au renunţat la cercetarea abstractă a textului, la raţionamentul pur deductiv, folosind pe o scară tot mai largă datele sociologice şi nevoile în continuă evoluţie ale societăţii.
In noua concepţie, interpretul nu este sclavul textului de lege, ci colaboratorul legiuitorului; legea devine astfel o entitate care, desprinzându-se din voinţa primară a autorului ei, evoluează după schimbările mediului social contemporan.
Interpretarea jurisprudenţială, mai aproape de realităţile sociale, se îndepărtează de operaţiile uneori formale ale logicii pentru a putea face aplicabilă legea la necesităţile stringente ale vieţii.
Spre deosebire de doctrină, jurisprudenţa aflându-se direct sub impactul faptelor, devine tot mai înnoitoare în soluţiile ei, contribuind astfel la crearea normelor de drept. Vechea concepţie conform căreia o interpretare corectă trebuie să descopere voinţa legiuitorului, constă într-un cult al textului; ea devine astfel un raţionament deductiv, formal. Dreptul nu este o ştiinţă pur logică, ci o disciplină ce urmăreşte finalităţi sociale concrete.
Interpretarea nu poate fi descriptivă şi statică, ci creatoare, dând soluţii noilor situaţii impuse de evoluţia societăţii.
Indiferent de conceptul filosofic al interpretării, în cursul timpului s-au impus câteva reguli practice de interpretare.
Dacă textul este clar, interpretul trebuie să-1 aplice sine ira et studio; textul nu poate fi îndepărtat din considerente de echitate sau de interese sociale.
Dacă textul este ambiguu sau neclar, interpretul urmează să găsească voinţa legiuitorului în sensul larg al termenului; el trebuie să afle finalitatea socială a legii, tendinţa generală a normei juridice respective.
In acest scop interpretul va cerceta lucrările preparatorii, antecedentele istorice ale legii, factorii care au determinat voinţa legiuitorului, va compara textul cu alte norme din aceeaşi ramură de drept, confruntând rezultatele obţinute cu normele dreptului natural şi cu exigenţele vieţii contemporane.
Dacă nu există text de lege sau textul este lacunar se vor folosi, de la caz la caz, metodele devenite clasice.
Astfel se vor utiliza textele referitoare la cazurile similare (ubi est eadem legis ratio, ibi eadem legis dispositio); în cazul în care o normă prevăzută pentru o speţă, prezintă şi mai multe argumente pentru a fi aplicată într-o altă speţă, respectiva normă va fi aplicată în temeiul argumentului "prin mai mult" (a fortiori).
Alteori se pot folosi aşa zisele construcţii juridice care rezidă în gruparea, sub o idee centrală, a unor norme juridice asemănătoare; noul concept astfel obţinut va facilita, pe calea si tehnica juridica. încercare de sinteso unor deducţii, aplicarea lui la diversele cazuri pe care le impune practica.
In acelaşi scop poate fi folosit şi argumentul per a contrario; dacă legea nu dispune pentru fenomenul A, dar prevede o reglementare pentru non A, se va aplica în cazul A, norma diametral opusă prevăzută pentru non A.
Folosirea acestui argument este mult discutată, deoarece tăcerea legiuitorului poate îngădui mai degrabă utilizarea argumentului a priori sau a fortiori, decât crearea unei norme noi pe cale oarecum deturnată, motivată de o tăcere, nu întotdeauna uşor de explicat.