Cutuma, cel mai vechi izvor de drept, constă în acte repetate ce formează o practică constantă referitoare la viaţa socială. O astfel de practică formează elementul material al cutumei; acestui element i se adaugă cel psihologic: necesitatea acestei practici, care la nevoie poate fi impusă printr-o sancţiune (opinio necessitatis).
Elementul material trebuie să constea în acte permanente, revelate şi vizibile, care durează de multă vreme (longa, inveterata, diuturna, antiquitus probata consuetudo), având asentimentul tuturor interesaţilor.
Elementul psihologic constă în convingerea celor interesaţi că exerciţiul regulilor prevăzute de cutumă constituie un drept subiectiv, consacrat de dreptul obiectiv (opinio iuris).
Iată de ce juriştii Romei priveau cutuma ca o voinţă tacită a poporului, având aceeaşi valoare ca şi legea scrisă.
Existenţa şi dovada cutumei intră în competenţa judecătorului, fiind o problemă de drept (quaestio iuris), iar nerespectarea normelor cutumiare constituie o violare a dreptului obiectiv.
Ca şi în cazul legii se aplică regula iura novit curia. Aşadar la faptele prezentate de părţi, instanţa aplică fie legea, fie cutuma.
Ca şi romanii, juriştii moderni nu acceptă ca o practică, fie şi îndelungată, să constituie o cutumă, dacă este împotriva raţiunii sau a moralei. Elementul de dreptate etică rămâne hotărâtor.
Cutuma, deşi nu poate contrazice legea (contra legem), poate totuşi să-i suplinească lipsurile (praeter legem), să contribuie la căderea în desuetudine a acesteia, iar uneori poate servi la interpretarea dreptului scris (optima legum interpres consuetudo).
Uzagiile sunt practici locale sau profesionale pe care părţile au înţeles să le accepte în reglementarea acordului lor de voinţă. Ele sunt fapte cărora legea le dă o anumită valoare, putând deroga de la normele interpretative sau supletive. Iată de
ce o convenţie obligă nu numai în conformitate cu legea, dar şi cu echitatea şi uzagiile; astfel comodatarul - persoana ce ia cu împrumut un lucru pentru a-1 folosi - nu-1 poate folosi decât în conformitate cu uzagiul determinat de natura sa, iar ambiguităţile contractuale se interpretează după uzagiile locului.
Cu timpul, uzagiile pot deveni cutume, nu după voinţa individuală a părţilor contractante, ca o expresie a unei necesităţi juridice (opinio iuris); tranziţia este gradată, voinţele subiective particulare cedând unei voinţe comune şi de ansamblu.
Dovada uzagiului fiind o problemă de fapt (quaestio facti) trebuie făcută de părţile contractante, iar nerespectarea lui nu constituie o violare a dreptului, dacă părţile în cauză au înţeles să nu-1 respecte.
Dacă într-o convenţie voinţa părţilor nu este suficient de clară, jurisprudenţa admite că obiceiurile personale ale părţilor pot deroga de la clauzele contractuale.
Astfel, poliţa de asigurare în care se stipulează că suma este portabilă, urmând aşadar a fi plătit de către asigurat, în loc de a fi cherabilă, potrivit dreptului comun, devine totuşi cherabilă, dacă societatea de asigurare are obiceiul de a reclama primele la domiciliul persoanei asigurate.
Fără a fi în dreptul modern o sursă directă de drept, doctrina poate totuşi prin intermediul jurisprudenţei, să influenţeze deciziile judiciare. Rezultatele studiilor doctrinare pot releva lacunele - aşa zisele spaţii albe ale dreptului - şi deficienţele legilor, propunând totodată soluţii concrete de lege ferenda.
Pornind în cercetările ei de la sistemul de drept respectiv, doctrina oferă opere de sinteză, de o deosebită valoare teoretică, atrăgând atenţia legiuitorului asupra problemelor controversate, ghidând totodată jurisprudenţa în soluţionarea speţelor.
Tehnica juridică doctrinară foloseşte trei procedee. Primul constă în analiza juridică ce urmăreşte reducerea normelor de drept la noţiuni simple, primare, ireductibile; pe bază de similitudini şi prin intermediul unui proces de concentrare, noţiunile se pot constitui în principii; la rândul lor acestea din urmă, folosite în construcţii juridice devin teorii generale.
Asemenea teorii prevăd soluţii la care atât legiuitorul, cât şi jurisprudenţa pot apela, ori de câte ori este nevoie.