In activitatea sa legislativă, Parlamentul este pus în situaţia de a alege în privinţa actelor juridice prin intermediul cărora exprimă voinţa generală a naţiunii. Potrivit art.67 din Legea fundamentală, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Astfel, în desfăşurarea activităţii sale, Parlamentul în întregul său şi fiecare Cameră în parte pot fi puse în situaţia de a stabili ce act juridic urmează să emită pentru soluţionarea unei probleme cu care au fost sesizate. Pentru a putea răspunde la o asemenea întrebare, este necesar să stabilim cu precizie ce este legea, care sunt tipurile de legi, ce se înţelege prin hotărâre a Parlamentului sau a unei Camere şi care este înţelesul noţiunii de moţiune.
Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Alături de această definiţie restrânsă a legii - stricto sensu -, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act normativ. Mircea Djuvara defineşte legea ca o normă juridică generală cu caracter obligatoriu şi permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice. Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, definiţia dată legii de către Mircea Djuvara este astăzi depăşită. Pentru cei care înţeleg sensul dublu al noţiunii de lege, definiţia dată de Mircea Djuvara are în vedere doar sensul larg al acestei noţiuni. In plus, se observă că autorul alunecă în capcana reducerii legii la norma juridică, ceea ce contrazice orice construcţie sistemică a dreptului, în cadrul căreia norma juridică este elementul de bază al sistemului, iar legea o formă exterioară de exprimare a normei juridice, de cele mai multe ori a unei pluralităţi de norme juridice. Astăzi putem spune cu claritate că legea nu se confundă cu norma juridică. Legea este, în mod evident, forma de exprimare a normelor juridice, a voinţei legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modelează în norme juridice.
Pentru definirea legii este necesar să se evidenţieze şi o altă deosebire prezentată de literatura de specialitate, aceea dintre legea înţeleasă în sens formal şi legea înţeleasă în sens material. Marea majoritate a autorilor sunt de acord că legea în sens formal desemnează, în sens restrâns, numai actul normativ care emană de la Parlament. în sens material, legea este privită, fără raportare la accepţiunea largă sau restrânsă a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se consideră că legea se deosebeşte şi de hotărârile parlamentare, prin conţinutul său diferit. Astfel, legile stabilesc norme juridice, generale şi impersonale, în timp ce hotărârile parlamentare pot fi atât acte normative, cât şi acte individuale. In opinia noastră, un asemenea punct de vedere este greu de susţinut, dacă avem în vedere practica vieţii parlamentare. Astfel, aşa cum este deja cunoscut, atât în perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii postrevoluţionari, Parlamentul României a adoptat şi acte normative denumite "lege", care se referă la fapte şi persoane individuale, ceea ce face ca ele, sub aspectul conţinutului, să fie acte individuale şi nu acte normative. Astfel de exemple se găsesc şi în legislaţia altor state. Poate fi citată, în acest sens, legea franceză din 20 noiembrie 1873, care a dat titlul de preşedinte de Republică mareşalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, în perioada interbelică, naturalizarea străinilor se acorda prin lege, deşi un asemenea act juridic nu avea caracter normativ. In anii de după Revoluţia din Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse acte cu caracter individual. Menţionăm în acest sens legile privitoare la acordarea unor titluri de onoare, cele privind declararea unor oraşe-martir etc.
Se poate deduce, din cele de mai sus, că atributul normativ nu este un atribut care caracterizează legea în toate împrejurările. în aceste condiţii, legea nu poate fi deosebită de alte acte juridice emise de Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autorităţi publice.
Conţinutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii şi impersonale, este prezent în acte normative emise de orice autoritate publică, ceea ce împiedică diferenţierea legii de alte acte juridice pe baza acestui criteriu.
In literatura de specialitate se consideră că hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor şi ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor şi prin procedura de adoptare. Pe baza acestor criterii, hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor, pot avea caracter normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect procedural pot emana de la o singură Cameră, se adoptă cu majoritate simplă, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel, şi nu fac obiectul controlului de constituţionalitate, decât atunci când au în vedere regulamentele parlamentare.
In raport cu cele arătate, remarcăm şi noi că hotărârile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub aspectul forţei juridice diferite a legilor şi a hotărârilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc anumite întrebări legate de aspectele de ordin procedural. In principiu, legile constituţionale se adoptă de către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi; legile organice se adoptă cu o majoritate absolută, iar legile ordinare cu o majoritate simplă. In schimb, hotărârile parlamentare se adoptă fie cu majoritate absolută de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare, fie cu majoritate simplă, dacă este vorba de alte hotărâri parlamentare. Se poate spune, pe baza acestor comparaţii procedurale, că legile şi hotărârile nu pot fi departajate în funcţie de majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea lor datorită faptului că unele hotărâri sunt adoptate cu o majoritate de voturi cerută pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifică adoptării legilor ordinare. Din această constatare nu se poate trage nici concluzia că unele hotărâri au forţa juridică a legilor organice şi nici că celelalte pot fi asimilate legilor ordinare. In mod cert însă, o lege organică nu poate modifica regulamentele parlamentare, după cum nici o lege ordinară nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente, hotărârilor parlamentare. In aceste condiţii, este greu de acceptat că hotărârile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau celor ordinare. O problemă distinctă se poate ridica în legătură cu raporturile dintre hotărâri şi legile constituţionale. In această materie, în măsura în care o lege constituţională modifică dispoziţiile constituţionale care privesc organizarea şi funcţionarea Parlamentului, este posibil ca ea să determine apariţia unei noi hotărâri parlamentare. Intr-un astfel de caz, putem concluziona că hotărârea parlamentară are o forţă juridică inferioară legii constituţionale.
Referitor la cel de al doilea aspect al departajării legilor de hotărâri, cel privitor la conţinutul acestora, trebuie să avem în vedere domeniul legii şi domeniul rezervat hotărârilor parlamentare. In opinia noastră, legile intervin în orice domeniu al realităţii sociale care prezintă interes pentru legiuitor, ceea ce face ca domeniul legii să fie practic nelimitat de o altă competenţă legislativă. Pentru a deosebi legea de orice alt act normativ este necesar să stabilim că legea poate reglementa, în mod primar, orice relaţie socială. Hotărârea parlamentară poate reglementa fie relaţii sociale care au fost reglementate prin lege, acţionând secundum lege, fie relaţii sociale care îi sunt rezervate în exclusivitate şi care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. Sub acest din urmă aspect, se poate desprinde într-adevăr ideea potrivit căreia reglementarea primară a relaţiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.
Din cele prezentate se poate deduce că legea se caracterizează prin faptul că este o reglementare juridică primară. In aceeaşi categorie pot fi incluse şi hotărârile parlamentare, dacă nu sunt date în executarea legii. Ele se deosebesc, însă, întotdeauna de legi prin faptul că intervin doar în acele domenii şi în acele cazuri precizate expres de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. In consecinţă, putem conchide că legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de procedură, care reglementează, în mod primar, relaţii sociale nerezervate domeniului exclusiv al hotărârilor parlamentare. In sfârşit, în ceea ce priveşte excepţiile procedurale, este necesar să precizăm că există hotărâri parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea regulamentului propriu, stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de anchetă etc), după cum există hotărâri adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (regulamentul şedinţelor comune).
Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca şi legile, de acelaşi corp al aleşilor poporului, urmărindu-se o procedură asemănătoare adoptării legilor bugetare. Rămâne astfel ca singur criteriu de distincţie dintre lege şi hotărârea parlamentară materia supusă reglementării juridice. Deci, de fiecare dată când se pune problema alegerii actului normativ care urmează a fi supus aprobării Parlamentului, este necesar să stabilim, în prealabil, dacă este nevoie de o lege sau de o hotărâre. Apoi, în acest ultim caz, urmează să se precizeze dacă este vorba de o hotărâre a Senatului, a Camerei Deputaţilor ori a Parlamentului României.