Stilul normativ reprezintă totalitatea artificiilor şi a modalităţilor care stau la baza elaborării (redactării) actelor normative, în literatura de specialitate se vorbeşte de un stil legislativ. J.Voyame arată că prin stil legislativ se înţelege "ansamblul de caracteristici ale formei textelor legislative. Acesta nu este identic peste tot. Stilul din Europa continentală dă expresie mai mult principiilor şi caută claritatea, conciziunea şi simplitatea. Este de la sine înţeles că precizia sa nu trebuie pentru aceasta neglijată calitativ."
In literatura noastră de specialitate, profesorul V.D.Zlătescu consideră că "nu există un singur stil legislativ, general valabil, ci că există de fapt, o pluralitate de stiluri. Vom întâlni astfel un stil specific dreptului privat-civil, comercial, internaţional privat - cu anumite particularităţi în actele normative care privesc relaţii de muncă şi de protecţie socială, un alt stil în dreptul penal, şi în fine, altul în dreptul administrativ."
In ceea ce ne priveşte, ţinem să legăm stilul de operă, înţelegând prin aceasta că stilul este propriu actului normativ, fie că el se numeşte lege, ordonanţă ori hotărâre a Guvernului. In opinia noastră, nu credem că există deosebiri spectaculoase între stilul unei legi şi cel al unei ordonanţe, ceea ce ne duce cu gândul la ideea unui stil al actului normativ. Această idee este susţinută şi de faptul că arareori legiuitorul recurge la acte normative pure, specifice unei singure ramuri de drept. In cele mai multe cazuri, în acelaşi act normativ vom regăsi norme specifice mai multor ramuri de drept, ceea ce desigur nu duce la ştergerea deosebirilor fireşti dintre acestea.
Legea privitoare la normele de tehnică legislativă într-un articol distinct abordează problema stilului actelor normative. Sub această denumire sunt asamblate în patru alineate reguli privitoare la asigurarea inteligibilităţii normelor juridice, la utilizarea neologismelor, a termenilor de specialitate, a regionalismelor şi a altor instrumente necesare realizării unei astfel de redactări a actelor normative, care să permită înţelegerea cu uşurinţă a conţinutului acestora.
Cu privire la asigurarea inteligibilităţii normelor juridice se cere ca actele normative să fie redactate într-un limbaj juridic specific normativ, stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie. Stilul concis este legat de principiul economiei de mijloace. In opinia lui I.Mrejeru, stilul concis "presupune nu numai exprimări în puţine cuvinte, ci şi evitarea anumitor idei sau reluarea lor în noi variante prin care să se adauge ceva ce nu este semnificativ". Pe lângă evitarea enunţurilor redundante, stilul concis presupune utilizarea termenilor cu grad mare de abstractizare pentru a se acoperi printr-un număr cât mai redus de cuvinte o arie cât mai largă de fenomene ce urmează să cadă sub incidenţa viitoarei reglementări juridice. Un exemplu de concizie juridică ne oferă modul de redactare a textelor din Constituţia României. Pentru cel care studiază acest act normativ va fi interesant de observat că în cuprinsul unui alineat se exprimă o singură idee, prin utilizarea celor mai adecvate cuvinte şi prin evitarea oricărei redundanţe. Un exemplu edificator îl constituie art.2 al Legii noastre fundamentale, articol menit să exprime ideea de suveranitate naţională, titularul acesteia, modalităţile sale de exercitare şi mai ales să sublinieze faptul că acapararea puterii poporului de către un grup sau de către o persoană şi trecerea, pe această cale, de la democraţie la dictatură sunt interzise.
Sobrietatea stilului normativ rezidă în eliminarea din construcţia frazelor a epitetelor, comparaţiilor, personificărilor, hiperbolelor şi metaforelor. Aceste mijloace de exprimare artistică îşi au rostul în operele literare şi nu fac obiectul stilului normativ. In cadrul acestui stil, cuvintele se utilizează în sensul lor propriu, pe cât posibil în varianta cea mai răspândită. Pentru a ilustra sobrietatea stilului normativ, arătăm că legiuitorul constituant a stabilit în art.16 alin.(l) din Constituţie următorul text: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."
Cuvintele acestui enunţ normativ sunt folosite în sensul lor propriu, fără îngroşări stilistice şi au darul să impună principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, stabilind conotaţiile acestei egalităţi, prin suprimarea ambelor faţete ale inegalităţii: discriminarea pozitivă legată de asigurarea unor avantaje faţă de ceilalţi semeni sau discriminarea negativă prin lipsirea unora de avantajele legale de care alţii se bucură. In acelaşi timp, sunt stabilite reperele egalităţii prin raportare la lege şi la autorităţile publice.
Claritatea şi precizia stilului normativ se realizează prin utilizarea adecvată a cuvintelor în raport cu semnificaţia lor obişnuită şi, mai ales, în modul de aranjare a acestora în propoziţii şi fraze, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale. Normelor juridice, prin natura lor de reguli de conduită, le este străin stilul descriptiv, narativ, care cuprinde un şir de enunţuri menite să descrie sau să explice un anumit fapt sau fenomen social. Ele cer să se precizeze că, în anumite împrejurări, persoana este datoare să aibă o anumită conduită, deoarece în caz contrar urmează să i se aplice o sancţiune. Pentru a ilustra forma prescriptiv-dispozitivă de redactare a normei juridice vom apela la art.30 alin.l din Codul familiei care stabileşte regula potrivit căreia "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor". Alineatul 2 al acestui articol dispune: "Orice convenţie contrară este nulă". In spatele acestei norme juridice se află o mulţime de fapte şi de circumstanţe care sunt concentrate într-o manieră prescriptiv-dispozitivă în câteva cuvinte. Astfel, ipoteza normei juridice instituie regimul comunităţii de bunuri a soţiilor. Sub acest aspect, pentru aplicarea normei juridice este necesar să existe doi soţi, care să dobândească în timpul căsătoriei bunuri. Aceste bunuri devin bunuri comune. Dobândirea bunurilor se poate face de un singur soţ sau de amândoi. Legiuitorul nu face distincţie cu privire la natura bunurilor, ceea ce înseamnă că orice bun dobândit în timpul căsătoriei intră sub acest regim. Nu contează nici data dobândirii, important fiind ca aceasta să fie ulterioară căsătoriei. Dispoziţia normei juridice este subînţeleasă şi ea rezidă în interdicţia impusă soţilor de a încheia convenţii contrare regimului comunităţii de bunuri. Aceste convenţii pot fi încheiate de ambii soţi, cu privire la toate bunurile sau numai la o parte a acestora, dar pot fi încheiate şi de fiecare soţ cu "terţi". In toate cazurile intervine sancţiunea normei, care rezidă în nulitatea oricărei convenţii încheiate cu ignorarea regimului comunităţii de bunuri a soţilor. Legiuitorul nu recurge la o descriere a diverselor situaţii ce pot interveni în garantarea regimului comunităţii de bunuri, ci recurge la o exprimare concisă, prescriptiv dispozitivă prin care instituie regimul comunităţii de bunuri şi sancţiunea încălcării acestuia.
O altă caracteristică a stilului normativ este legată de modul de utilizare a termenilor în redactarea textelor normative. Regula de bază ce trebuie respectată în acest demers o constituie utilizarea limbajului comun, a termenilor uzuali din limbajul cotidian. O asemenea regulă nu poate fi însă peste tot respectată. Astfel, legiuitorul, în lipsa unor alte mijloace de exprimare, recurge la terminologia juridică, la neologisme ori la termeni de specialitate.
Utilizarea terminologiei juridice este utilă legiuitorului pentru asigurarea unităţii terminologice a dreptului şi pentru a da conceptelor şi normelor juridice o formă cât mai fidelă. Astfel, în redactarea actelor normative termenii juridici consacraţi nu pot fi înlocuiţi de cuvinte, apropiate ca sens, din limbajul comun. Acolo unde trebuie să utilizăm termeni precum persoană fizică, persoană juridică, contract, ipotecă, gaj, reziliere, nulitate, contravenţie, nu vom recurge la alţi termeni, deoarece s-ar produce o dublare a noţiunilor utilizate în conţinutul dreptului, cu efecte negative asupra respectării, interpretării şi aplicării corecte a normelor juridice.
In ultima vreme, se observă că tot mai des legiuitorul este obligat să recurgă la neologisme, multe din ele fiind cuvinte împrumutate din alte limbi, în special din engleză. Ca regulă generală, utilizarea neologismelor nu este de dorit, întrucât afectează în mod profund înţelegerea sensului şi semnificaţiei textului normativ, cu consecinţe grave asupra respectării dispoziţiilor sale. De aceea, Legea privind normele de tehnică legislativă interzice folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. Cu toate acestea, art.34 alin.3 al legii subliniază că, în cazurile în care se impune folosirea unor termeni şi expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română. Legiuitorul este pe deplin conştient de faptul că uneori nu există un corespondent românesc al termenului străin, ceea ce a făcut ca în multe cazuri să se recurgă la termeni străini, fără a-i însoţi de un corespondent în limba română. Astfel, prin Ordonanţa Guvernului nr.52/1997 se reglementează contractul de franciză, prin Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 - contractul de leasing, iar prin Legea nr. 66/1993 contractul de management. In astfel de cazuri, legiuitorul a recurs la aceşti termeni străini din lipsă de corespondenţi româneşti. Astfel de termeni preluaţi din engleză şi utilizaţi pentru denumirea unor contracte necunoscute în dreptul românesc sunt utilizaţi şi în alte cazuri: engineering, know-how etc. Cu toate acestea, în cadrul reglementării juridice a unor astfel de contracte, legiuitorul a recurs la definirea lor prin termeni româneşti, stabilind obiectul, părţile, modalităţile de încheiere, executare etc. pe înţelesul tuturor.
In sfârşit, în materie de terminologie, la redactarea actelor normative trebuie evitate regionalismele, care şi ele ar afecta, prin aria restrânsă de circulaţie, înţelegerea conţinutului actului normativ.
O altă cerinţă a stilului normativ o constituie asigurarea unităţii terminologice a textelor redactate. Ca atare, într-un act normativ utilizarea unei noţiuni sau a unui anumit termen trebuie realizată unitar de la un capăt la altul al textului elaborat. Pentru a se da satisfacţie unei astfel de exigenţe, în cuprinsul unui act normativ un termen nu poate fi înlocuit cu altul, chiar dacă acesta este sinonimul primului. Utilizarea unor termeni diferiţi pentru exprimarea uneia şi aceleaşi noţiuni duce la confuzii, la ambiguităţi şi echivocuri care se opun determinării sensului unic al reglementării juridice. In cazul în care legiuitorul este obligat să utilizeze în cuprinsul unei legi noţiuni sau termeni care nu fac parte din limbajul curent sau cărora le conferă un alt sens decât cel consacrat, el este dator să definească aceşti termeni şi să precizeze înţelesul în care ei sunt utilizaţi în cuprinsul actului normativ. Există deja o serie de legi care în capitolul "Dispoziţii generale" sau într-o anexă la lege au definit termenii utilizaţi în cuprinsul noii reglementări şi sensul care le este atribuit.
In utilizarea termenilor specifici unei anumite reglementări juridice se poate recurge la abrevieri ale unor denumiri sau termeni, dar numai după ce, la prima utilizare a acestora, a fost explicat conţinutul abrevierii.
In procesul elaborării actelor normative, structura cea mai simplă a normei juridice este dată de formula subiect-verb-complement.Această schemă răspunde exigenţelor de exprimare gramaticală a ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii normei juridice.
Subiectul ne indică participantul la relaţiile sociale căruia norma juridică îi conferă un beneficiu sau îi procură o obligaţie. Determinarea exactă a subiectului este o preocupare esenţială a celui care redactează un act normativ. Pentru normele juridice cu un grad maxim de generalitate subiectul propoziţiei normative îl constituie persoana. Sub denumirea de persoană se înţelege totalitatea subiecţilor de drept individuali, indiferent de poziţia pe care o ocupă aceştia în societate. Persoana este identică cu fiinţa umană, cu omul înţeles ca fiinţă socializată şi ea desemnează atât cetăţenii, cât şi străinii şi apatrizii.
Atunci când operăm cu noţiunea de persoană avem în vedere toate ramurile dreptului. In cazul în care actul normativ pe care îl redactăm vizează doar raporturi juridice civile, vom utiliza pentru a desemna subiectul individual de drept noţiunea de persoană fizică, iar pentru subiectul colectiv pe cea de persoană juridică.
In funcţie de natura raporturilor sociale ce fac obiectul reglementării juridice, vom putea identifica o multitudine de subiecţi de drept din clasa persoanelor fizice sau a persoanelor juridice ori dincolo de aceste noţiuni, în cea a altor participanţi la relaţiile sociale. Astfel, în cadrul persoanelor vom putea identifica subiecţi de sine stătători în cetăţeni, străini, apatrizi, minori, majori etc. La rândul lor persoanele juridice pot fi privite ca societăţi comerciale, regii autonome, companii naţionale, fundaţii sau asociaţii etc. în raporturile juridice de drept administrativ sau de drept constituţional subiectele pot fi autorităţile publice şi instituţiile publice, privite în exclusivitate ca subiecte de drept ale acestor ramuri, dar şi ca persoane juridice participante la raporturile juridice de drept civil sau comercial.
Ţinând seama de tipul de subiect de drept care face obiectul reglementării juridice, în redactarea proiectului de act normativ este preferabil să ne referim la acesta la singular şi în formă articulată (cetăţeanul, minorul, străinul etc). Utilizarea subiectului la singular este de natură să înlăture orice confuzie privitoare la identificarea participantului la raporturile sociale ce fac obiect al reglementării juridice. Dacă regula generală ne indică utilizarea subiectului la singular, nu este exclusă nici folosirea acestuia la plural, mai ales în cazurile în care dispoziţia normei juridice vizează o acţiune care nu poate fi desfăşurată decât împreună de doi sau mai mulţi subiecţi de drept ori obligaţia instituită de normă vizează pe toţi subiecţii de drept (soţii, asociaţii etc). Alături de forma articulată a cuvântului care redă subiectul de drept, uneori se recurge şi la forme nearticulate sau la exprimarea subiectului prin diferite pronume demonstrative sau nehotărâte (oricine, fiecare, orice, acela, aceea etc.) sau pronume personale (ei, ele, el, ea). Intr-o construcţie normativă se recomandă utilizarea limitată a pronumelor pentru identificarea subiectelor de drept, evitându-se astfel raportările multiple la pronume, care ar putea conduce la confuzii şi echivocuri.
O problemă distinctă o constituie utilizarea subiectului multiplu într-o redactare normativă. In astfel de cazuri este necesar ca fiecare element al subiectului multiplu să fie despărţit de celălalt prin virgulă, iar ultimul să fie legat de penultimul prin conjuncţia "şi". Pentru a se sublinia că tuturor celor vizaţi li se atribuie comandamentul juridic instituit prin ipoteza normei, verbul care urmează subiectului va fi utilizat la plural. Conjuncţia „şi" în acest caz este de natură să lege efectele normei juridice de acţiunea tuturor subiecţilor de drept. In cazul în care se doreşte efectul contrar, respectiv dacă din multitudinea de subiecţi, comandamentul juridic urmează a fi imputabil doar unuia din ei, se va utiliza conjuncţia „sau" şi verbul la singular. Un aspect important ce ţine de redactarea corectă a textelor legislative are în vedere realizarea acordului gramatical între substantiv şi atributele adjectivale. Regula generală este aceea că adjectivele legate direct de substantive trebuie să aibă genul, numărul şi cazul substantivului (persoana fizică, serviciul financiar). In cazul în care două substantive de acelaşi gen sau de gen diferit, în acelaşi caz, unul la singular şi celălalt la plural ori amândouă la singular, pot fi urmate de un atribut adjectival, gândit ca o caracteristică a ambelor substantive (o infracţiune şi o contravenţie săvârşită de un minor) nu se poate stabili cu exactitate dacă atributul se referă atât la infracţiune, cât şi la contravenţie. Pentru evitarea unor asemenea redactări creatoare de ambiguităţi se poate recurge la utilizarea adjectivului la plural (săvârşite de un minor), la repetarea adjectivului (infracţiunea săvârşită de un minor şi contravenţia săvârşită de un minor) ori la precizarea că adjectivul priveşte în egală măsură cele două substantive (o infracţiune şi o contravenţie, ambele săvârşite de un minor).
Cel de-al doilea element al formulei de redactare a textelor normative îl constituie verbul. Utilizarea verbului în construcţiile normative este supusă unor reguli, dintre care la unele ne-am referit deja. Astfel, verbele se utilizează la diateza activă, reflexivă sau pasivă şi la timpul prezent sau viitor.
Utilizarea diatezei active în redactarea textelor normative se impune în virtutea faptului că verbele la această diateză exprimă o acţiune săvârşită de subiect care se răsfrânge în mod direct asupra unui obiect (verbe tranzitive). La diateza activă, verbul este urmat de un complement. Astfel, dacă verbul este "fură", subiectul propoziţiei este persoana care săvârşeşte acţiunea. Când spunem "x fură un ou", acţiunea exprimată de verb se răsfrânge în mod direct asupra obiectului "ou". La diateza reflexivă, acţiunea exprimată de verb nu se răsfrânge în mod direct asupra unui obiect. Asemenea verbe se numesc intranzitive. In propoziţia "Legea se propune pentru a fi votată Parlamentului" este utilizată diateza reflexivă, deoarece acţiunea exprimată de verbul intranzitiv "se propune" se răsfrânge în mod indirect asupra obiectului (Parlament).
In redactarea textelor normative se utilizează şi diateza pasivă, care arată că acţiunea exprimată de un verb este săvârşită de altcineva şi suferită de subiect. In propoziţia "Legea este votată de Parlament", acţiunea este săvârşită de "Parlament" şi este suferită de subiectul "legea" (subiect gramatical).
Utilizarea timpului prezent este preferabilă celorlalte timpuri, inclusiv viitorului, deoarece, în orice moment al aplicării legii, comandamentul juridic acţionează la timpul prezent. Este exclusă folosirea imperfectului, perfectului simplu sau a mai mult ca perfectului pentru a se ordona un comandament juridic.
Exprimarea prescriptivă sau prescriptiv-dispozitivă specifică stilului normativ este indisolubil legată de modul de utilizare a verbului în construcţia frazei. Pentru a se da satisfacţie stilului normativ, verbele se utilizează la timpul prezent, persoana a IlI-a, singular sau plural (voturile se exprimă prin ..., se abrogă decretul ...., Parlamentul şi celelalte autorităţi publice stabilesc ...). în cele mai multe cazuri, pentru a se da expresie cerinţelor formulării prescriptiv-dispozitive a textelor normative, se utilizează verbe sau expresii verbale impersonale: se interzice, se alege, se recomandă, trebuie, se obligă etc.
Verbele pot fi folosite la forma afirmativă sau la forma negativă. Forma negativă se utilizează, de regulă, pentru a exprima o interdicţie în cadrul normelor prohibitive. In cazul normelor onerative, permisive ori supletive se utilizează forma afirmativă a verbelor.
Ultima parte a formulei de redactare o constituie complementul. Verbul tranzitiv cere un complement direct, iar cel intranzitiv un complement indirect. In propoziţia "Parlamentarii au votat legea", complementul direct este legea. In propoziţia "Preşedintele se adresează Parlamentului", verbul "se adresează" este un verb intranzitiv, iar "Parlamentului" este complement indirect.