Globalizarea este termenul de referinţă regăsit în comentariile privitoare la schimbările ce caracterizează lumea de astăzi rezultate din comerţul internaţional crescut şi din schimburi culturale. Globalizarea afectează în mod direct toţi oamenii, dar în special pe cei vulnerabili, cum sunt copiii. Se impune o evaluare chibzuită a oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune globalizarea, distanţîndu-ne de tendinţele actuale de demonizare, sau, dimpotrivă, de premărire a consecinţelor acestui fenomen.
O definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, probabil nici definitivă nu există. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingînd domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Unele definiţii reţin expansiunea telecomunicaţiilor şi tehnologiilor informatice, reducerea barierelor naţionale în calea comerţului şi investiţiilor, creşterea fluxurilor de capital şi a interdependenţei pieţelor financiare ca trăsături definitorii ale acestui proces. Globalizarea ţine de intensificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora. Ca o consecinţă directă, guvernele deţin din ce în ce mai puţin control asupra deciziilor care le pot afecta economiile, şi respectiv, bunăstarea oamenilor, iar companiile transnaţionale, structurile interguvernamentale şi instituţiile private au o influenţă din ce în ce mai mare.
Globalizarea devine astfel sinonimă cu eroziunea suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o detaşare a economiei de piaţă faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi. Pe de altă parte, globalizarea a modificat relaţiile cu care ne-a obişnuit tradiţia istorică între guverne şi teritoriu.
Ea a estompat şi fragmentat graniţele dintre sferele politicii interne şi externe ale statului naţional şi ale organizaţiilor de integrare regională, a grăbit articularea unui sistem de guvernare multi-ierarhică, a transformat discursul asupra drepturilor omului într-unul universal.
Indiferent cum descriem fenomenul globalizării, unele trăsături se regăsesc în mod constant în toate tentativele de definire. Între acestea, inovaţiile de ordin tehnic-şi mai ales cele din domeniul informaticii şi al comunicaţiilor-sunt considerate forţe călăuzitoare majore, contribuind la creşterea mobilităţii persoanelor, comunicării mai rapide a informaţiei, exportului de produse culturale în ţările din întreaga lume. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării. În acest context, extinderea la scară universală a mişcării pentru drepturile omului, în particular ale copilului, se prezintă ca un proces aproape firesc.
La rîndul său, conştientizarea internaţională a drepturilor omului a conturat o nouă etapă în evoluţia fenomenului globalizării: aşa numitul ,,cel de-al treilea val”. În prezent, procesele economice şi tehnologice nu sunt capabile să exprime complet trăsăturile specifice globalizării. Pe lîngă bani, internet, democraţie, un alt limbaj universal se impune, cel al drepturilor omului. Acestea constituie ,,fermentul dezvoltării unei societăţi civile internaţionale”, capabile să promoveze cunoaşterea şi respectul drepturilor omului, să exercite presiuni în vederea modificării legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu. În pofida acestui sens pozitiv, progresist, numeroşi activişti în domeniul drepturilor omului susţin că globalizarea are o puternică conotaţie negativă, identificînd mai multe aspecte ca provocări-cheie.
Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau intrnet, lumea globalizată trăieşte pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului. Se susţine că globalizarea reprezintă un pulverizator al culturilor locale şi naţionale şi nivelator al gusturilor şi preferinţelor umane pe tot globul. Unii teoreticieni ai globalizării consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul automatizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice trascendenţă. Fenomenul de globalizare a capitalului, a producţiei de bunuri şi servicii, a condus şi la globalizare la universalizarea unor comportamente consumeriste. Societatea de consum gonflează producţia, inducînd în mentalul colectiv ideea că prosperitatea şi accesul la resurse sunt posibile pentru oricine. Este o idee cu efect sedativ care dezarticulează, frînează capacităţile critice ale individului, îi invadează conştiinţa aidoma unui drog, creîndu-i dependenţă. În acest joc al dependenţei faţă de consum intră şi veriga cea mai slabă, care este copilul. Decizia de a cumpăra, de a intra în posesia obiectului proiectat de publicitate devine în cazul unui copil cu atît mai mult de neoprit, compulsivă. Sub influenţa reclamelor şi a modelelor societăţii de consum, mulţi copii şi adolescenţi se transformă în consumatori obsedaţi să posede, dependenţi de bani şi de putere volatilă pe care aceştia le-o asigură. Invadată de mercantilism, copilăria îşi pierde conţinutul şi e dominată de egoism, complexe şi de nefericire. Experţii avertizează că societatea de consum distruge copilăria.
Factorii care contribuie la transformarea copiilor în consumatori sunt reprezentaţi de un număr enorm de imagini, de mesaje care le induc acest comportament. În cadrul acestei reacţii globale, educaţia, dimensiunea etică, morală a comportamentului şi a dorinţelor şi alegerilor umane devin principalii responsabili în a forma oameni în măsură să facă faţă acum şi în viitor acestor probleme.
Educaţia trebuie să transmită eficient şi pe scară largă acel volum de cunoştinţe şi informaţii adaptate noii civilizaţii a globalizării, care să nu copleşească prin cantitate, dar să contribuie la dezvoltarea oamenilor la nivel individual şi comunitar.
Educaţia trebuie să traseze transformările noii lumi aflate în permanentă mişcare şi, în acelaşi timp, să pună la dispoziţia oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora acestea să-şi găsească drumul afirmării şi dezvoltării continue. Pe măsură ce lumea devine mai complexă, sistemele şcolare s-au extins atît ca dimensiune, cît şi ca complexitate. Numărul total de copii din aceste sisteme a crescut într-un ritm mai rapid decît creşterea populaţiei. Majoritatea sistemelor s-au extins pentru a include sistematic copiii de vîrstă preşcolară, adolescenţii şi chiar adulţii. O astfel de extindere este rezultatul îmbunătăţirii calităţii educaţiei, acordării unei mai mari atenţii şcolarizării de către guverne şi comunitatea internaţională, creşterii ataşamentului pentru şcoală din partea familiilor. Educaţia este preţuită pentru sine şi este considerată un panaceu pentru provocările de fiecare zi cu care se confruntă familiile. Cu toate acestea, unele elemente ale globalizării, cum ar fi liberalizarea selectivă a comerţului, capacitatea companiilor de a desfăşura operaţiuni pe întregul glob, evaziunea fiscală, îmbinate cu efectele dureroase ale crizelor economice, ameninţă finanţarea pe termen lung a educaţiei. Confruntate cu scăderi mari ale venitului naţional şi cu venituri mai mici obţinute din impozite, sprijinul statelor pentru educaţie a scăzut drastic în termeni reali.
Cu regret, indicatorii disponibili cu privire la situaţia educaţiei în întreaga lume scoate în evidenţă insuficienţa resurselor investite în acest sector. Într-o lume aflată în continuă schimbare, în prezenţa unei interacţiuni crescînde, economice şi sociale, politice şi culturale între naţiuni şi popoare, părinţii şi tinerii pun sub semnul întrebării relevanţa a ceea ce se predă în şcoli. Prea multe şcoli din lume sunt caracterizate printr-o lipsă acută de profesori, printr-o proastă utilizare a timpului de instruire, prin ignorarea intereselor şi aptitudinilor fiecărui elev. Fiind plasaţi în şcoli în care primesc puţine cunoştinţe utile şi îşi petrec mare parte din timp învăţînd mecanic, mulţi copii resping ceea ce oferă sistemul educaţional.
Astăzi, cunoaştem un scepticism din ce în ce mai mare cu privire la sistemele oficiale, uniforme de educaţie. În perioada postbelică, accesul la educaţie, egalitatea şanselor de studiu, sensul practic al învăţămîntului au fost opţiuni dominante ale politicilor educaţionale. Ne interesează să generăm, prin sistemele de învăţămînt, calificări, dar calificări, dar calificări adecvate nevoilor stabilite pe piaţă, calificări competitive, calificări apte să adapteze la contexte variabile, calificări pentru calificare sau chiar recalificare ulterioară. Fără calitate accesul la educaţie nu mai are nici un sens. Mai mult, se impune necesitatea elaborării unor norme naţionale sau internaţionale uniforme de calitate în învăţămînt. O generaţie construită solid pe valorile culturii naţionale, aptă de a asimila din cultura mondială numai valorile acesteia pe care le grefeză pe achiziţiile culturii proprii, va fi pregătită să se apere şi de posibilele non-valori venite pe aripile globalizării.