INTRODUCERE

1. Consideraţii generale
2. Analiza juridică a violului şi circumstanţele agravante

  2.1. Obiectul juridic

  2.2. Latura obiectivă

  2.3. Latura subiectivă

  2.4. Subiectul juridic

3. Acţiuneaa juridică a acţiunilor violente cu caracter sexual art. 172 C.P. şi circumstanţele agravante;

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

  

 

I N T R O D U C E R E

Constrîngerea persoanei de sex feminin la raport sexual, precum şi realizarea raportului sexual profitînd de neputinţa acesteia de a se apara sau de a-şi exprima voinţa, constituie forma cea mai brutală de încălcare a libertăţii ei sexuale şi, totodată, jignirea cea mai profundă ce i se poate aduce. În afară de aceasta, fapta poate atrage şi alte consecinţe de mare gravitate (dezechilibru moral, cu implicaţii în viaţa de familie sau în societate, o vătămare corporală, moartea sau sinuciderea victimei).De aceea, legiuitorul, incriminînd fapta sub denumirea „Violul” şi sancţionînd-o sever, a aşezat-o la începutul secţiunii consacrate infracţiunilor privitoare la vaiţa sexuală pentru a sublinia şi prin aceasta marea sa gravitate.

Pentru indicarea acţiunilor prin care se realizează elementul material al infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, Codul penal foloseşte o terminologie adecvată, făcînd destincţie între raport sexual, prin care desemnează actul sexual firesc între două persoane de sex opus, relaţii sexuale, prin care desemnează actele sexuale nefereşti între persoane de acelaşi sex, şi acte de perversiune sexuală, prin care desemnează actele nefireşti în legătură cu viaţa sexuală altele decît cele care constituie relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex.

Această temă este foarte actuală, chiar şi dacă nu sunt respectate acele elemente de drept penal.

Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrşeşte fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracţiunii. Există şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupţia sexuală).

 

 

 

1. Consideraţii generale

 

Violul este, indubitabil, cea mai gravă infracţiune sexuală, deoarece aproape în toate cazurile este legat de cauzarea victimei a prejudiciului fizic şi a traumei psihice. Violul poate duce la vătămări vaste ale organelor ginitale şi ale ţesuturilor adiacente, să se soldeze cu dereglări neuropsihice grave şi durabile în timp.

În art. 171 alin. 1, CP, este prevăzută răspunderea penală pentru viol, acesta fiind defenit ca “raport sexual cu aplicarea forţei fizice, ameninţări sau profitînd de starea de neputinţă a părţii vătămate”.

Legislaţia penală incriminează o serie de fapte care se referă la viaţa sexuală a persoanei. Legislaţia în vigoare atribuie infracţiunile sexuale la infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii personale.

Toate infracţiunile sexuale pot fi împărţite în trei grupe:

1)    infracţiunile contra libertăţii sexuale;

2)    infracţiunile contra inviolabilităţii sexuale şi dezvoltării normale a minorilor;

3)    infracţiunile contra stabilirii normale a raporturilor sexuale.

Libertatea individuală include, şi libertatea sexuală, adică libertatea persoanei, indiferent de sex, de a lua hotărîri în domeniul vieţii sexuale, fără temerea că i s-ar putea produce vreun rău. Legea asigură persoanei libertatea sexuală, dar impune, totodată, ca această libertate să nu fie exercitată în mod abuziv. De aceea, constituie infracţiuni prezentînd pericol social, nu numai faptele de încălcare a libertăţii sexuale, ci şi faptele de exercitare a acestei libertăţi peste limitele admise.[1]

Pericolul social a acestor infracţiuni rezidă în faptul că ele aduc prejudicii unor aşa valori sociale importante ca libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, sănătatea victimei, dezvoltarea morală şi fizică normală a minorilor, cinstea şi demnitatea persoanei, împiedică desfăşurarea normală a vieţii sexuale a membrilor societăţii, crează o stare de dezichilibru în relaţiile sociale.

Profesorul rus V. Kudreavţev sublinia just că necesitatea sexuală nu constituie cauza infracţiunilor sexuale, iar noi nu condamnăm vinovatul pentru această necesitate, ci pentru satisfacerea ei prin metode antisociale (violelenţă, perventire a minorilor etc.).[2]

Potrivit art. 171 C.P. violul constă în raportul sexual cu subiect al violului (bărbat sau femeie) realizat prin constrîngerea acesteia sau profitînd de neputinţa, de imposibilitatea ei de a-şi exprima voinţa. Conform Codului penal nou ca subiect al dreptului penal poate fi atît bărbatul, cît şi femeiea.[3] Forma exprimată mai sus este forma simplă sau tip a infracţiunii de viol, fapta se poate comite şi în condiţii agravante:

• victima este o persoană ce nu a împlinit vîrsta de 14 ani;
• au participat mai multe persoane la viol;
• victima se află în îngrijirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
• s-a căuzat victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
• în urma violului s-a produs moartea sau sinucudirea victimei.

Pentru a devulga subiectul mai detaliat putem spune că în afara relaţiilor sociale referitoare la viaţa sexuală, care constituie obictul juridic principal al infracţiunilor pe care le analizăm prin săvîrşirea unora dintre aceste infracţiuni, pot fi vătămate şi alte relaţii sociale; astfel, în cazul, violului – de exemplu, dacă se foloseşte violenţa pentru constrîngerea victimei la raport sexual, sunt vătămate şi relaţii sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Aceste relaţii sociale, apărate în principal prin incriminarea unor fapte făcînd parte alte categorii de infracţiuni, pot fi vătămate şi prin săvîrşirea unora  dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală a persoanei, constituie, astfel, obiectul lor juridic secundar.

Obiectul nemijlocit al infracţiunii sexuale îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de apărarea libertăţii sexuale a persoanelor împotriva actelor de violenţă ori de presiune morală. Infracţiunile sexuale au nu numai un obiect specific, dar se deosebesc de alte infracţiuni şi prin trăsăturile lor obiective.

Potrivit însuşirilor lor obiective, infracţiunile sexuale pot fi săvărşite numai prin acţiuni active şi trebuie să lezeze sau să creeze posibilitatea reală de pricinuire a unor daune intereselor sexuale ale persoanei. Toate infracţiunile sexuale au un caracter intenţionat şi se săvîrşesc în scopul satisfacerii necesităţilor sexuale ale vinovatului sau ale altor persoane.[4]

Obiectul material. Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrşeşte fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracţiunii. Există şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupţia sexuală).

Subiectul. Marea majoritate a infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt infracţiuni proprii, ele neputînd fi săvîrşite decît de o persoană care, în afara condiţiilor cerute de lege subiectului oricărei infracţiuni, îndeplineşte şi o anumită condiţie specială, astfel, infracţiunile de viol, raport sexual cu o minoră, seducţie nu pot fi săvîrşite decît de un bărbat, cît şi de o femeie infracţiunea de incest nu poate fi săvîrşită decît de o persoană care are o anumite calitate de rudenie în raport cu victima etc.

O particularitate care trebuie subliniată constă în aceea că unele dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală – relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex, perversiunea sexuală, incestul – nu pot fi săvîrşite decît prin cooperarea a două persoane, ambele răspunzînd din punct de vedere penal, în afară de cazul în care există o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei pentru una din ele.

Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală sunt succeptibile, în principiu, de săvîrşirea cu participaţie. Dar, şi sub acest aspect, există unele particularităţi. Astfel, infracţiunea de viol, precum şi celelalte infracţiuni privitoare la viaţa sexuală care presupun un raport sexual, nu pot fi săvîerşite cu participaţie penală în forma coatoratului.

Latura obiectivă. Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală sunt infracţiuni comisive; ele se realizează – sub aspectul laturii obiective – prin acţiuni, care constituie fie o încălcare a libertăţii în domeniul vieţii sexuale, fie o folosire abuzivă a acestei libertăţi.[5] Astfel, unele dintre aceste infracţiuni presupun un raport sexual realizat prin constrîngere (violul), fără un consimţămînt valabil (raportul sexual cu o minoră) sau cu un comsimţămînt obţinut prin introducerea în eroare a victimei, cu ajutorul unor promisiuni de căsătorie (seducţia). Altele presupun relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex (infracţiunea cu aceiaşi denumire), săvîrşirea unor acte de perversiune sexuală (perversiunea sexuală) sau un caracter obscent (corupţia sexuală). În sfîrşit, una dintre aceste infracţiuni – incestul – presupune un raport sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.

Pentru indicarea acţiunilor prin care se realizează elementul material al infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, Codul penal foloseşte o terminologie adecvată, făcînd destincţie între raport sexual, prin care desemnează actul sexual firesc între două persoane de sex opus, relaţii sexuale, prin care desemnează actele sexuale nefereşti între persoane de acelaşi sex, şi acte de perversiune sexuală, prin care desemnează actele nefireşti în legătură cu viaţa sexuală altele decît cele care constituie relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex.[6]

Latura obiectivă a infracţiunilor de care ne ocupăm include şi raportul de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi urmarea care s-a produs. Acest raport trebuie stabilit numai în cazul urmăririi constînd în producerea unui scandal public şi în cazul producerii urmărilor cu caracter secundar la care ne-am referit. În toate celelalte cazuri, raportul de cauzalitate nu trebuie stabilit în mod special, deoarece existenţa sa rezultă din însăşi săvîrşirea de către făptuitor al acţiunii incriminate.

Latura subiectivă. Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se săvîrşesc numai cu intenţie. Deşi, în cazul acestor infracţiuni, intenţia se prezintă de regulă, sub forma intenţiei directe, totuşi, în unele cazuri forma de vinovăţie a făptuitorului poate fi şi intenţia indirectă (în cazul corupţiei sexuale). Unele dintre formele agravate ale infracţiunilor de care ne ocupăm se săvîrşesc cu prea rea intenţie (de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămare corporală gravă, moartea sau sinucidirea victemei).

Latura subiectivă a infracţiunii de viol se manifestă prin vinovăţie în formă de intenţie directă.

Motivul violului este, de cele mai dese ori, tendinţa satisfacerii necesităţii sexuale, dar poate fi şi de alt gen: răzbunare, dorinţa de a face de rîs pe persoană, de a o constrînge să se căsătorească etc.

Desfăşurarea activităţii infracţionale. Actele de pregătire în cazul infracţiunilor de care ne ocupăm, nu se pedepsesc, potrivit regulilor înscrise în partea generală a Codului penal. Tentativa, posibilă la toate infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, se pedepseşte, cu excepţia tentativei la infracţiunea de seducţie.[7] Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul în care se săvîrşeşte acţiunea incriminată, cu excepţia infracţiunii de perversie sexuală şi a infracţiunii de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, care se consumă în momentul producerii scandalului public, precum şi a formelor agravate ale unora dintre ele, care, presupunînd, de asemenea, producerea unui rezultat, se consumă în momentul producerii acelui rezultat.

Sancţionarea. Unele dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală şi, mai ales, în unele dintre formele lor agravate, prezintă o mare gravitate. De aceea, în aceste cazuri legea prevede pedeapsa închisorii cu limite ridicate (pînă la 20 de ani – de exemplu, pentru violul care a avut ca urmare moartea sau sinucidirea). Pentru infracţiunile din această categorie a căror gravitate nu este atît de ridicată, pedeapsa închisorii prevăzută de lege are limite mai reduse. Într-un singur caz – corupţia sexuală – pedeapsa închisorii are ca alternativă amenda.

În cazul violului în formă simplă, acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, iar în cazul seducţiei, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Forme agravate. Cu excepţia seducţiei şi a corupţiei sexuale, infracţiunile privitoare la viaţa sexuală sunt prevăzute în formă simplă cît şi în formă agravată. Circumstanţele agravante constau, de cele mai multe ori, în producerea unui rezultat mai grav, constînd fie în vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei, fie în moartea sau sinuciderea acesteia.

 

2. Analiza juridică a violului şi circumstanţele agravante

 

Constrîngerea subiectului la raport sexual, precum şi realizarea raportului sexual profitînd de neputinţa acesteia de a se apara sau de a-şi exprima voinţa, constitue forma cea mai brutală de încălcare a libertăţii ei sexuale şi, totodată, jignirea cea mai profundă ce i se poate aduce. În afară de aceasta, fapta poate atrage şi alte consecinţe de mare gravitate (dezechilibru moral, cu implicaţii în viaţa de familie sau în societate, o vătămare corporală, moartea sau sinuciderea victimei).

Noţiunea „raport sexual (coitus)” nu este un termen juridic, ci medical şi trebuie înţeles în felul în care este tratat de ştiinţa medicală. Raportul sexual, în calitatea sa de act fiziologic, reprezintă intromisiunea membrului viril în organele ale subiectului violului, adică bărbatul sau femeia pot fi partea vătămată.

 De aceea, legiuitorul, incriminînd fapta sub denumirea „Violul” şi sancţionînd-o sever, a aşezat-o la începutul secţiunii consacrate infracţiunilor privitoare la vaiţa sexuală pentru a sublinia şi prin aceasta marea sa gravitate. Potrivit art. 171 alin. 1, 2 C.P., infracţiunea constă în raportul sexual cu o persoană de sex feminin, cît şi masculin prin constrîngerea acesteia sau profitînd de imposibiltatea ei de a se apara sau de a-şi exprima voinţa.

Infracţiunea de viol se consideră consumată din momentul cînd s-a început raportul sexual, indiferent de consecinţele lui. Acea circumstanţă, în care victima a rămas feciaoră, prin esenţa sa, nu dă temeiuri de a califica acţiunile săvîrşite în privinţa ei ca tentativă de viol.

Potrivit art.   171 Cod  penal violul constă în raportul sexual cu subiectul violului cauzat prin constrângerea acesteia sau profitînd de neputinţa,  de  imposibilitatea ei  de  a-şi  exprima  voinţa.   Forma exprimată mai sus este forma simplă sau tip a infracţiunii de viol,  fapta se poate comite şi în conditii agravante:

• victima poate fi atît o femeie cît şi un bărbat ce nu a împiinit vârsta de 14ani;
• au participat mai multe persoane la viol;
• victima se  află în  îngrijirea,   educarea,   paza   sau   tratamentul făptuitorului;
• s-a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
• în urma violului s-a produs moartea sau sinuciderea victimei.

Obiectul juridic al infracţiunii de viol este complex şi consta, în pnncipal, în dreptul şi libertatea persoanei de sex feminin la o viaţă sexuală normală, la adăpost de orice constrângere, iar în subsidiar, în dreptul persoanei la viaţă, integritate corporală şi sănătate  drepturi ce pot fi încălcate prin săvîrşirea faptei.

 Obiectul material al infracţiunii constă în corpul persoanei în viaţă, raportul sexual cu cadavrul acesteia constituind infracţiunea de profanare de cadavre şi nu viol.

Subiect activ al infracţiunii de viol  poate fi  persoana de sex masculin, cît şi femenin înzestrată cu capacitatea biofiziologică de a realiza contact sexual. Dacă bărbatul nu are aptitudinea biofmologică de a realiza raport sexual, nu va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de viol ci pentru o infracţiune consumata contra persoanei feminine (după caz, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală ameninţare).

Participatia penală este posibilă sub forma complicităţii şi a instigării, nu şi sub forma coautoratului, deoarece un act sexual firesc nu poate fi realizat simultan de mai mulţi bărbaţi.

Latura obiectivă - Elementul material constă, în primul rând, în -aportul sexual realizat de făptuitor cu o persoana de sex feminin. Pentru existenţa infracţiunii în formă consumată se cere ca raportul sexual să fie un act fiziologic şi nu o simplă atingere a organelor sexuale între ele (contactul extern între organele sexuale va constitui tentativă la infracţiunea de viol).

Circumstanţele agravante pot fi mai multe şi fiecare din ele au o reglementare juridică aparte. Subiectul infracţiunii de viol este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii  a atins vîrsta de 14 ani.

În calitate de coparticipant poate fi atît cît o femeie cît şi un bărbat. Dacă a contribuit la infracţiune prin aplicarea forţei fizice faţă de victimă, ea se consideră coexecutorul violului, săvîrşit de un grup de persoane.

Alin. 3 art. 171 C.P.,  prevede răspunderea penală pentru violul săvîrşit de un grup de persoane şi pentru violul unei minore.

Calificarea violului ca săvîrşit de un grup de persoane poate avea loc în cazul în care persoanele (nu mai puţin de două) participante la viol acţionau de comun acord în privinţa victimei. În acest caz înţelegerea prealabilă a participanţilor nu este obligatorie.[8] Se cere, însă ca persoanele participante la săvîrşirea violului (nu mai puţin de două) să acţioneze în calitate de coautori (coexecutori), adică să îndeplinească integral sau parţial acţiunile care formează latura obiectivă a violului, iar acordul de a săvîrşi  un viol în grup să apară pînă la terminarea de – facto a violului de către unul din coparticipanţi.

 

 

2.1. Obiectul juridic al violului

 

Infracţiunea de viol are ca obiect juridic special relaţiile  sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin.

Libertatea individuală a persoanei, ca şi a persoanei în general, include, după cum s-a mai arătat, şi libertatea sexuală, adică dreptul acesteia de a dispune în mod liber de corpul ei în domenil vieţii sexuale, bineînţeles cu respectarea normelor de drept, precum şi a celor morale. Orice constrîngere exercitată asupra persoanei pentru a o determina la raport sexual, deci orice nesocotire a dreptului ei de a  consimţi sau nu la aceasta, constituie o încălcare a relaţiilor sociale care îi asigură acest drept, adică a relaţiilor sociale la libertatea şi inviolabilitatea ei sexuală, pe care legea penală o pedepseşte.

În afara relaţiilor sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, care constituie obiect juridic principal al violului, prin săvîrşirea faptei pot fi vătămate şi alte relaţii sociale, care constituie, în felul acesta, obiectul juridic secundar al infracţiunii. Astfel, în cazul violului care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei, sunt încălcate şi relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în cazul violului care a avut ca urmare moartea sau sinucidirea victimei, sunt încălcate şi relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă a persoanei.

Infracţiunea de viol are şi un obiect material, constînd în corpul persoanei, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit atît constrîngerea cît şi raportul sexual. Este vorba, bineînţeles de corpul unei persoane în viaţă. Dacă raportul sexual este practicat asupra cadavrului unei persoane de sex femenin, fapta nu constituie infracţiune de viol, ci infracţiunea prevăzută în art. 172 C. P.[9]

 

2.2. Latura obiectivă

Infracţiunea de viol presupune, înainte de toate, un raport sexual. După cum s-a arătat, raportul sexual este actul sexual firesc care are loc între două persoane de sex opus. Întrucît subiectul infracţiunii poate fi un bărbat, cît şi o femeie, elementul material al acesteia se realizează, aşadar, prin acţiunea subiectului de a avea un act sexual firesc cu o persoană de orice sex. Dacă bărbatul are un act sexual nefiresc cu o persoană de sex femenin şi se produce scandal public fapta constituie infracţiunea de perversiune sexuală (art. 175 C.P.). Nu interesează dacă persoana de sex femenin a fost sau nu deflorată; este suficient ca să aibă loc introducerea organului sexual bărbătesc în cavitatea vaginală a persoanei de sex femenin[10]. Fapta nu constituie infracţiune de viol dacă a avut loc numai un simplu contact al organelor sexuale, deoarece raportul sexual presupune o contopire a acestor organe susceptibilă de a conduce la procreaţie. Nu interesează, de asemenea, dacă persoana asupra căreia se exercită acţiunea făptuitorului este sau nu căsătorită, afară de cazul cînd făptuitorul ar fic chiar soţul ei, caz în care după cum s-a arătat, existenţa violului este exclusă. Pentru existenţa nu are relevanţă nici împrejurarea că persoana a mai avut raporturi sexuale cu făptuitorul sau cu alte persoane; chiar dacă victima a fost anterior condamnată pentru infracţiunea de prostituţie, fapta săvîrşită asupra ei, în condiţiile art. 172 C.P., constituie infracţiunea de viol. În sfîrşit, nu interesează vîrsta persoanei înafară de cazul cînd aceasta ar fi în vîrsta sub 14 ani, caz în care violul este mai grav, potrivit art. 174,  C.P. Dacă victima e mai mică de 14 ani este chiar fiica făptuitorului, fapta constituie atît infracţiune de viol în forma agravată, cît şi infracţiunea de incest, aceste două infracţiuni aflîndu-se datorită săvîrşirii lor prin aceiaşi acţiune, în concurs ideal.

Raportul sexual cu persoana trebuie realizat prin constrîngere sau profitînd de neputinţa acestei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Este vorba, aşadar de un raport sexual fără consimţămîntul persoanei, adică de un raport sexual prin încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a acesteia.

Încălcarea libertăţii şi inviolabiltăţii sexuale a persoanei este săvîrşită, într-o primă modalitate a violului, prin constrîngerea acesteia la raport sexual. Constrîngerea poate fi fizică sau morală, după cum făptuitorul urmăreşte înfrîgerea rezistenţei fizice sau morale a victimei. În cazul constrîngerii fizice, împotriva victimei este înfrîntă prin acte de violenţă sau prin orice alte acte care presupun folosirea forţei fizice a făptuitorului. Această forţă trebuie să fie suficient de puternică pentru a constrînge. Nu este necesar ca ea să fie absolut irezestibilă. Aptitudinea forţei fizice de constrîngere la raport sexual se apreciază în fiecare caz, ţinîndu-se seama de împrejurările în care a fost exercitată această forţă, precum şi de posibilităţile reale de reuistenţă pe care le-a avut victima. Nu are relevnţă împrejurarea că rezistenţa victimei a fost sau nu uşor înfrîntă. Cerinţa legii referitoare la exercitarea constrîngerii este îndeplinită şi atunci cînd victima, în condiţiile concrete în care s-a aflat, dîndu-şi seama că orice rezistenţă ar fi zadarnică şi că, evenzual, i-ar putea agrava situaţia, nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului. Ceea ce ne interesează este ca din comportarea ei să fi rezultat refuzul categoric la raport sexual cu făptuitorul. Dacă opunerea persoanei a fost numai de circumstanţă şi nu categorică, constrîngerea fizică nu poate fi reţinută şi, în consecinţă, nici infracţiunea de viol. Dacă victima opune rezistenţă făptuitorului, iar acesta nu reuşeşte să realizeze raportul sexual, fapta constituie tentativă la infracţiune de viol.

În cazul constrîngerii morale, împotrivirea victimei la raportul sexual este înfrîntă prin ameninţarea cu producerea unui rău acesteia, soţului ei sau unei rude apropiate, rău care nu poate fi evitat decît prin acceptarea raportului sexual. Aptitudinea ameninţării de a constrînge se va aprecia, de asemenea în fiecare caz, în raport cu rezistenţa morală a victimei, precum şi în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta s-a văzut expusă. Ca şi în cazul constrîngerii fizice nu este necesar ca victima să opună rezistenţă, expunîndu-se producerii răului cu care a fost ameninţată; dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu poate fi evitat decît prin acceptarea raportului sexual, cerinţa legii referitoare la exerciatrea constrîngerii este îndeplinită şi atunci cînd ea nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului. Şi de data aceasta, este suficient ca raportul sexual să fi avut loc împotriva voinţei victemei.

Încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei este săvărşită, în altă modalitate a violului, prin realizarea raportului sexual, profitînd de neputinţa acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Şi în acest caz, raportul sexual are loc fără consimţămîntul persoanei, dar, spre deosebire de raportul sexual realizat prin constrîngere, cînd victima manifestîndu-şi dezacordul, opune rezistenţă făptuitorului, de data aceasta ea nu-şi manifestă dezacordul şi nu opune rezistenţă, pentru că se află în situaţie de a nu se putea apăra sau de nu-şi putea exprima voinţa. Neputinţa victimei de a se apăra presupune situaţia în care acesta, datorită unei infirmităţi fizice, unei stări malitive, unei oboseli excesive sau datorită altor împrejurări, nu are capacitatea fizică de a opune rezistenţă făptuitorului. Este în neputinţă de a-şi manifesta voinţa persoana care, datorită vîrstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări (de exemplu, se află în stare de beţie completă, de leşin, de somn hipnotic etc.), nu-şi dă seama de ceea ce se petrece şi nu-şi poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acţiunea făptuitorului. De regulă, persoana care nu-şi poate exprima voinţa este în acelaşi timp şi în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă şi situaţii cînd o persoană, deşi lipsită de posibilitatea de a-şi exprima voinţa, are totuşi capacitatea fizică de a se apăra (de exemplu, o persoană aflată în stare de alienaţie mintală). Întrucît, imposibilitatea victimei de a-şi expriam voinaţa, presupune, după cum s-a arătat, lipsa aptitudinilor de a înţelege şi de a voi, fapta nu constituie infracţiunea de viol, în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuşi semnificaţia faptelor pe care le împlineşte.[11]

  Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii are ca urmare, în ambele modalităţi, ale violului, îmcălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei. Pe lîngă această urmare fapta poate avea şi alte urmări (o vătămare corporală gravă, moartea sau sinucidirea victimei). În aceste cazuri, răspunderea penală a făptuitorului este agravată potrivit aliniatelor următoare ale textului art. 171 C.P. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. În cazul violului în formă simplă, raportul de cauzalitate rezultă din însăşi săvîrşirea faptei. În cazul în care răspunderea penală a făptuitorului este agravată, datorită rezultatului mai grav produs, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în fiecare situaţie concretă.

 

2.3. Latura subiectivă

 

Infracţiunea de viol se săvîrşeşte cu intenţia directă; făptuitorul îşi dă seama că realizează raportul sexual împotriva voinţei persoanei şi că încalcă, în felul acesta, libertatea şi inviolabilitatea ei sexuală, urmare a cărei producere o doreşte. Intenţia făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrîngerii. Dacă făptuitorul a luat hotărîrea de a avea raport sexual cu victima mai tîrziu şi indipendent de constrîngerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin executarea constrîngerii (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală), în afară de cazul în care constrîngerea exercitată anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de neputinţă de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare de care a profitat făptuitorul pentru a realiza raportul sexual. Dacă făptuitorul a realizat raportul sexual profitînd de starea de neputinţa a victimei de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa, pentru existenţa violului, este necesar ca acesta să fi cunoscut, în momentul săvîrşirii faptei, această stare a victimei.

Eroarea făptuitorului cu privire la această împrejurare îi inlătură vinovăţia şi, ca urmare, răspunderea penală.

Latura subiectivă a violului nu include vreun motiv sau scop special.

Latura subiectivă - Sub aspect subiectiv infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă, intenţie care trebuie să existe în momentul exercităm constrângem victimei.

În situaţia în care violul se comite profitând de neputinţa victimei de a se apăra sau de a-şi expnma voinţa, pentru existenta infracţiunii este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de neputinţă a victimei şi să fi profitat de ea pentru realizarea raportului sexual.[12]

 

 

2.4. Subiectul violului

 

Infracţiunea de viol  poate fi săvărşită atît de un bărbat, cît şi de o femeie. Acastă cerinţă a legii privind subiectul infracţiunii nu este indicată în mod expres în text, dar ea rezultă, implicit, din aceea că un raport sexual, adică un act sexual firesc, cu o persoană de sex femenin, nu poate fi realizat decît de un bărbat. Fiind vorba de un raport sexual, bărbatului i se mai cere condiţia ca să aibă aptitudinea fiziologică de a realiza acest raport. Actele de constrîngere exercitate de o persoană lipsită de aptitudinea fiziologică de a realiza un raport sexual asupra unei persoane de sex femenin, pentru a o determina la acest raport, nu constituie tentativă infracţiunii de viol, ci o infracţiune consumată contra persoanei (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, ameninţare), deoarece, într-un asemenea caz, nefiind posibilă realizarea raportului sexual, nici libertatea şi nici inviolabilitatea sexuală a persoanei nu poate fi în mod real încălcate.[13]

Infracţiunea de viol nu poate fi săvîrşită cu participaţie penală în forma coautoratului, deoarece un raport sexual, adică un act sexual firesc, cu o persoană nu poate fi realizat simultan de mai mulţi făptuitori.[14] Lipsind această posibilitate abstractă, împărtăşim opinia că nici actele celui care ajută pe autor, chiar dacă aceste acte sunt necesare realizării raportului sexual (de exemplu, imobilizarea victimei), nu pot fi considerate acte de coautor.[15] Acest punct de vedere este împărtăşit şi de practica judiciară. Astfel, într-un caz,  reţinîndu-se că, după ce victima a căzut la pămînt, ca urmare a loviturii aplicate de unul dintre inculpaţi, cel de-al doilea inculpat i-a astupat gura cu basca şi a avut raport sexual cu ea, instanţa de judecată l-a condamnat pe cel dintîi pentru complicitatea la infracţiunea de viol.[16] Într-un alt caz, instanţa de judecată a condamnat pentru complicitate la infracţiune de viol pe inculpatul care a ţinut victima de mîini, pentru ca celălalt inculpat să aibă raport sexual cu ea.

Coautoratul nefiind posibil în cazul infracţiunii de viol, dacă mai mulţi bărbaţi realizează succesiv raportul sexual cu o aceiaşi persoană de sex femenin, fiecare răspunde pentru infracţiunea de viol, săvărşită distinct, în calitate de autor. Într-un asemenea caz, dacă făptuitorii sau ajutat reciproc, pe baza unei înţelegei, ne vom găsi în prezenţa violului agravt prevăzut în art. 172 alin. 2, lit. c C. P.

În cazul violului, participaţia penală este posibilă în forma instigării sau a complicităţii. Instigator sau complice poate fi orice persoană, prin urmare şi o persoană. De asemenea, instigator sau complice poate fi şi bărbatul cît şi femeia lipsit de aptitudine fiziologică de a realiza un raport sexual.

 

 

 

 

3. Acţiunea juridică a acţiunilor violente cu caracter sexual art. 172 C.P. şi circumstanţele agravante

 

În afara violului în formă simplă, legiuitorul a prevăzut în alin. 2 şi 3 ale art. 172 C.P., mai multe forme agravante ale infracţiunii. Circumstanţele agravante se referă fie la subiectul sau victima infracţiunii, fie la producerea unui anumit rezultat.

1. a) Săvîrşirea faptei asupra unei persoane de sex femenin care nu a împlinit vîrsta de 14 ani (alin. 3, art.172 C.P.). Circumstanţa agravantă se referă la vicitima infracţiunii de viol, care trebuie să fie o persoană în vîrstă de sub 14 ani. Gravitatea sporită a faptei este determinată de vîrsta fragedă a victimei; săvîrşirea faptei asupra asemenea unei persoane constituie o mare premejdie pentru dezvoltarea ei ulterioară fizică şi psihică. La această se adaugă şi pericolul social sporit al făptuitorului care, fără să ţină seama de vîrsta victimei, săvîrşeşte asupra ei fapta, punîndu-i astfel în primejdie dezvoltarea ulterioară.

Agravarea este realizată dacă, în momentul săvîrşirii faptei, victima nu împlineşte vîrsta de 14 ani şi făptuitorul a cunoscut această împrejurare. Eroarea făptuitorului cu privire la vîrsta victimei atrage aplicarea dispoziţiilor art. 172 alin. 3, C.P. În practica judiciară s-a reţinut ca viol în această formă agravată, într-un caz, săvîrşirea faptei asupra unei persoane în vîrstă de 9 ani, chiar dacă nu s-a folosit violenţă[17], iar într-un alt caz, săvîrşirea faptei asupra unei perosne în vîrstă de sub 14 ani, prin folosirea violenţei[18]. Fapta constituie viol în formă agravată şi în primul caz, iar nu infracţiunea de raport sexual cu o minoră, deoarece victima, fiind în vîrstă de 9 ani, ea nu şi-a putut exprima liber voinţa şi consimţi la raportul sexual cu făptuitorul.

Aplicînd legea despre răspunderea penală pentru violul unei minore în vîrstă de pînă la 14 ani, instanţa judiciară trebuie să ţină cont de faptul că calificarea acestei infracţiuni în baza alin. 3 art. 172 este posibilă numai în cazurile cînd vinovatul ştia sau admitae că săvîrşeşte un raport sexual forţat cu o minoră în vîrstă de pînă la 14 ani.[19]

1. b) Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.172, alin. 2 C.P.). Circumstanţa agravantă se referă la producerea, în afara urmării specifice violului, a unui alt rezultat, constînd într-o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei. Este vorba de oricare dintre consecinţele prevăzute în art. 172 C.P., care prevede infracţiunea de vătămare corporală gravă. Rezulatul produs – vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei – sporeşte gravitatea violului, prin săvîrşire faptei fiind încălcate nu numai relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, ci şi relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei, la integritate corporală şi sănătate.

Existenţa agravantei este condiţionată, în primul rînd de stabilirea reportului de cauzalitate dintre fapta de viol şi vătămarea corporală gravă produsă victimei. Prin alte cuvinte este necesar ca vătămarea corporală gravă să fie consecinţa violenţelor exercitate asupra victimei pentru a o constrînge la raport sexual. Dacă această legătură cauzală lipseşte, dispoziţiile art. 172  C.P. nu sunt aplicabile.[20] Astfel, agravanta nu poate fi reţinută – de exemplu, în cazul inculpatului care, încercînd să comită un viol, dar nereuşind din cauza opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri, producîndu-i o vătămare corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă nu este o consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei activităţi posterioare tentativei de viol. Aşa fiind, răspunderea penală a făptuitorului se va  stabili pentru tentativă de viol în formă simplă în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Existenţa agravantei este condiţionată, în al doilea rînd, de stabilirea intenţiei depăşite a făptuitorului (a praeterintenţiei). Această condiţie este îndeplinită dacă făptuitorul săvîrşind violul, a prevăzut vătămarea corporal gravă a victimei, dar a crezut fără temei că această urmare nu se va produce, sau dacă nu a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, ca rezultat a activităţii sale, deşi putea şi trebuia să o prevadă. În practica juridică, agravanta a fost reţinută – de exemplu – într-un caz cînd victima pentru a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, dar s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni pentru a căror vindicare a fost necesare îngrijiri medicale de 75 zile.[21] Dacă vătămarea corporală gravă a fost anume urmărită de făptuitor, ne aflăm în prezenţa unui concurs alcătuit din infracţiunea de viol şi infracţiunea de vătămare corporală gravă (de exemplu, după săvîrşirea violului făptuitorul loveşte victima pentru a nu-l denunţa, provocîndu-i o vătămare corporală gravă). Agravanta există în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca urmare a violenţe folosite de făptuitor pentru constrîngerea victimei la raport sexual, raport sexual care însă nu a avut loc datorită unor împrejurări independente de voinţa sa.[22]

 

1. c) Homesexualismul (art.172, alin. 1 C.P.)

Avînd în vedere noua reglementare, în art.  172 alin.1   Cod penal sub această denumire se incriminează relaţiile sexuale dintre persoanele de    aceiaşi    sex    (homosexualitate   masculină   sau    pederastie    şi homosexualitate feminină sau lesbianism). Art. 172 C.P., prevevde răspunderea penală pentru  homosexualismul, săvîrşit fie  asupra unui minor,  fie prin constrîngere fizică sau psihică, fie profitîndu-se de starea de neputinţă a vicitimei.

Obiectul nemijlocit al homosexualismului prin constrîngere este libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanelor.

  Latura obiectivă a infracţiunii date se exprimă prin fapta de homosexualism.

   Homosexualismul este un raport sexual nenatural între doi bărbaţi. Raportul homosexual este caracterizat prin introducerea membrului viril al partenerului activ în orificiul anal al partenerului pasiv.

Pentru calificarea faptei de homosexualism în baza art. 172 C.P., este suficientă stabilirea măcar a unuia din următorii indici:

1). Săvîrşirea asupra unui minor;

2) săvîrşirea prin constrîngere fizică sau psihică;

 3) săvîrşirea prin profitarea de starea de neputinţă a victimei.

Analiza acestor indici a fost efectuată în cadrul explicării laturii obiective a violului, de aceea nu este necesară o nouă interpretare a lor. Infracţiunea dată se consideră consumată din momentul începerii raportului homosexual.

Pe lângă forma simplă - enunţată mai sus leguitorul a mai prevăzut şi forme agravante (art. 172 alin. 2 şi 3 Cod penal) precum şi prozelitismul (art. 172 alin. final Cod penal).

1. Forma simplă

Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea unor relaţii sexuale freşti, deci nu contra naturii precum şi în relaţiile sociale referitoare la asigurarea unei vieţi publice morale şi decente.

Obiectul material consta în corpul persoanei asupra căreia se exercită relaţiile sexuale nefireşti (nu este necesar să fie victimă).

Subiecţii infracţiunii - Deoarece infracţiunea este una bilaterala (adică nu se poate realiza decât prin cooperarea a doua persoane de aceiaşi sex) ambii parteneri sunt subiecţi activi.

Latura obiectivă - Elementul rnaterial al infracţiunii se realizează prin săvîrsirea unui raport sexual între două persoane de acelaşi sex care a produs scandal public.

Se consumă di momentil începerii acţiunii

Latura subiectivă - Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenţie directă sau indirecta (pentru că este de ajuns ca făptuitorii să fi urmărit şi dorit sau acceptat producerea Tentativa este posibilă (actele nefireşti producătoare de scandal public au fost începute, dar din motive independente de făptuitori, au fost întrerupte) şi este încriminată de lege.

 

2. Forme agravante

În art. 172 alin. 2 şi 3 sunt prevăzute următoarele modalităţi agravate ale acestei infracţiuni:

1. a) cînd fapta este săvîrşită asupra unui minor asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi expnma voinţa sau prin constrângere (art. 172 alin. 1 Cod penal)

Cu privire la această agravantă facem urmatoarele precizări:

• Atunci cînd fapta este săvîrşită asupra unui minor este necesar ca făptuitorul să fi ştiut că săvârşeşte fapte asupra unei persoane de acelaşi sex care nu a împlinit 18 ani.
• În ceaa ce priveşte agravanta prevăzută în alin. 3 al art. 172 Cod  penal, modul de săvîrşire este identic cu cel al violului  singura deosebire constînd în faptul că acum este vorba de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex-şi nu  de un rapoer de sex opus.

1. b) dacă fapta are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau dacă fapta avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 172 alin.1 Cod penal)

Deoarece agravantele se aseamănă cu cele de la noi facem trimitere la explicaţiile respective.

3. Prozelitismul   (îndemnarea   sau   ademenirea   în   vederea
   practicării relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex).

Elementul material al prozelitismului constă într-o acţiune de îndemnare a unei persoane în vederea practicării homosexuahsmului (încurajarea, atragerea ei prin propuneri directe sau indirecte şi prin orice mijloace) sau într-o acţiune de ademenire a persoanei în vederea practicării relaţiilor homosexuale (atragerea prin orice mod şi orice mijloc - oferirea de bani, cadou, etc ).

Regimul sancţionator - Pentru forma simplă, pedeapsa constă în închisoare de la 3 la 7 ani.

Pentru forma agravată. prevăzută în art. 172 alin. 1 Cod penal, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani, pentru cea prevăzută la art. 172 alin. 1 Cod penal, închisoare de la 3 la 10 ani; dacă fapta a avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei pedeapsa va fi închisoare de la 5 la 15 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, închisoare de la 10 la 20 de ani.

Fapta de prozelitism se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Î N C H I E R E

Pentru a devulga subiectul mai detaliat putem spune că în afara relaţiilor sociale referitoare la viaţa sexuală, care constituie obictul juridic principal al infracţiunilor pe care le analizămprin săvîrşirea unora dintre dintre aceste infracţiuni, pot fi vătămate şi alte relaţii sociale; astfel, în cazul, violului – de exemplu, dacă se foloseşte violenţa pentru constrîngerea victimei la raport sexual, sunt vătămate şi relaţii sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Aceste relaţii sociale, apărate în principal prin incriminarea unor fapte făcînd parte alte categorii de infracţiuni, pot fi vătămate şi prin săvîrşirea unora  dintre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală a persoanei, constituie, astfel, obiectul lor juridic secundar.

Potrivit însuşirilor lor obiective, infracţiunile sexuale pot fi săvărşite numai prin acţiuni active şi trebuie să lezeze sau să creeze posibilitatea reală de pricinuire a unor daune intereselor sexuale ale persoanei. Toate infracţiunile sexuale au un caracter intenţionat şi se săvîrşesc în scopulsatisfacerii necesităţilor sexuale ale vinovatului sau ale altor persoane.[23]

Întrucît activitatea materială prin care se realizează infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se exercită, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei împotriva cărei se săvîrşeşte fapta constituie, în acele cazuri, obiectul material al infracţiunii. Există şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală a persoanei care nu au un obiect material (corupţia sexuală).

 

 

 

 

 

 

 

 

B I B L I O G R A F I E

 

1. Codul penal al Republicii Moldova Chişinău 2002;
2. Hotărîrea plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 29.08. 94;
3. Macari I., Drept penal partea specială Chişinău 1998;
4. Borodac Al., Drept penal partea specială Chişinău 1997;
5. Brînză S., Infracţiuni sexuale, Chişinău 2000;
6. Ioan Vasiu Drept penal partea specială Iaşi vol. I 1995;
7. Brăduţ, Drept penal partea specială Buc., 1994;
8. Loghin Drept penal partea specială Bucureşti 1998;
9. Negrescu P., Drept penal partea specială Bucureşti 2000.

 

 

 

 

 

 

[1] Octavian Loghin Drept penal partea specială, vol. I, Buc. 1994, p.160

[2] Op. Cit., p. 185

[3] Codul penal al Republicii Moldova Chişinău 2002

[4] Borodac A., Drept penal partea specială, Chişinău 1996, p. 185

[5] O., Loghin Drept penal partea specială, Bucureşti 1994, p. 161

[6] Macari M., Drept penal parte specială Chişinău 1997, p. 78

[7] Codul penal al Republica Moldova, Chiş., 2002

[8] Brînză S., Infracţiuni contra vieţei sănătăţii a omului Chişină 2000, p. 183

[9] Codul penal al Republicii Moldova Chişinău 2002

[10] Popovici M., op.cit., p. 404

[11] Borodac A., Drept penal p.II, p. 91

[12] Op. cit., p. 156

[13] Octavian Loghin Drept penal p.II, p. 164

[14] Ioan Vasiu Drept penal p.II, vol.I, p. 112

[15] Borodac A., Drept penal, p.II, p.132

[16] Octavian Loghin Drept penal p.II, p. 165

[17] Codul penal al Republicii Moldova Chişinău 2002

[18] Loghin O., Drept penal p. II,  p. 170

[19] Brînză S., op. cit. p. 185

[20] Codul penal al Republicii Moldova Chişinău 2002

[21] Macari M., Drept penal p.II, p. 79

[22] op. Cit., p. 193

[23] Borodac A., Drept penal partea specială, Chişinău 1996, p. 185