La întrebarea pusă de C. Zamfir (1997) de ce copilul trebuie să fie în centrul atenţiei în colectivitate, răspunsul constă în faptul că: copilul are nevoile oricărei persoane, dar într-o configuraţie specială. Privind nevoile copiilor, Kellmer-Pringle citat de Smith (1993) identifică patru nevoi emoţională de bază care trebuie satisfăcute întrucât copii să ajungă adulţi independenţi şi anume: nevoia de dragoste şi securitate (asigurată numai de relaţiile continue şi stabile cu persoane semnificative, în cazul nostru potenţialii părinţi adoptivi), urmată de nevoia de explorare şi cunoştere (lucru ce ajută copilul să primească control în lumea în care trăieşte, să fie autonom şi încrezător în el însuşi, ex. joaca şi exprimarea nevoilor prin limbaj), a de-a treia nevoie fiind cea de laudă şi recunoştinţă (uneori în familia biologică copilul poate fi privat de aceste întăriri, dar în familia adoptivă, părinţii adoptivi pot fi antrenaţi de către asistenţi sociali) şi nu în ultimul rând nevoia de responsabiliatate prin independenţă personală, asigurarea simultană şi globală a acestor nevoi îl ajută pe copil să devină un individ pregătit, o piesă de bază pentru societate.
Ceea ce Zamfir (1997, p:15-16) aceentuează în vederea unei dezvoltări optime a copilului aflat într-o situaţie de risc, (gen abuz, abandon) este importanţa unei stabilităţi şi securităţi pe care numai o familie o poate oferi (familia adoptivă trebuie să se aproprie caracteristicilor familiei naturale, pentru a-şi îndeplini funcţiile) prin condiţii de dezvoltare: nevoie de formare, suport uman şi social, protecţie specială pliată pe nevoile fundamentale ale copilului: hrană; îmbrăcăminte; mediu uman suportiv, securizant; grijă, îngrijire; stimulare fizică, cognitivă, emoţională. În teoria ataşamentului, Bowlby citat de Roth (1999, p:154) porneşte de la teoria psihanalitică pentru a descrie importanţa formării în relaţia de familie a legăturii de ataşament, prin nevoia copilului de a simţi stabilitate, dragoste şi îngrijire de la o persoană apropiată, autorul demonstrînd că experienţa din copilăria timpurie are o mare influenţă în dezvoltarea personalităţii ulterioare a copilului. Copilul observă, simte nesiguranţă şi dacă se află într-un sistem care descurajează stabilitatea şi certitudinea (gen instituţii de ocrotire) va creşte nesigur de societatea care ar trebui să-l protejeze, caracterizat de: frică, lipsă de iniţiativă, stimă de sine scăzută etc. Aşadar, toate aceste nevoi nu pot fi satifăcute adecvat în instituţii de ocrotire, sau situaţii de instabilitate privind relaţia dintre părinţi şi copii, ex. plasamentul familial repetat consideră Kellmer-Pringle, citat de Smith (1993, p: 43). Rutter citat de aceeaşi Smith este de părere că: ’’ mulţi copii se soldează cu retard mintal ca urmare a internării într-o instituţie de ocrotire inadecvată”, o perioadă îndelungată petrecută în astfel de condiţii are ca risc handicap intelectual. Probema cu copii ce trăiesc în instituţii este că au o viaţă întreruptă, discontinuă alături de sentimentul de identitate distrusă, neajutorare, izolare şi pierdere a copilăriei. De aceea adopţia apare ca o alegere realistă pentru copii care nu pot să crească în propriile lor familii.
Seglow citat de Smith susţine că: ”adopţia este cea mai bună metodă de îngrijire alternativă pentru cei mai mulţi copii, ai căror părinţi nu sunt în stare, nu vor sau nu pot să ofere un cămin potrivit şi permanent” fiind mai bună deoarece are un grad scăzut de eşec decât îngrijirea realizată în unităţi de îngrijire sau încredinţarea.
O societate centrată pe copil, îl vede pe acesta ca pe un membru al umanităţii, un cetăţean, faţă de care familia are responsabilitatea principală, de aceea orice decizie care priveşte copilul, trebuie realizată în interesul său, deoarece copilul reprezintă ”resursa umană a viitorului” (Zamfir, 1999), şi deci trebuie tratat ca o investiţie vitală pentru societatea actuală; părintele psihanalizei Sigmund Freud, consideră ”copilul ca fiind părintele adultului”.