Politologul Giovanni Sartori distinge 5 elemente esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un anumit sistem politic pentru a fi totalitar. Acestea sunt:
- Existenţa unui partid unic, de masă, controlat de o oligarhie;
- O ideologie oficială;
- Un sistem de poliţie terorist;
- Monopolul guvernamental al industriei de armament;
- Monopolul guvernamental al mass-media şi cenzura presei.
O ultimă caracteristică, „un sistem de economie dirijată de la centru”se adaugă celor 5 anterioare, cu specificarea că a fost proprie doar sistemului totalitar de tip bolşevic, nu nazismului. Acestea fiind trăsăturile specifice ale unui stat totalitar, execuţia crimei genocidare într-un asemenea cadru poate fi riguros implementată.
Mişcările totalitare urmăresc să organizeze masele, nu clasele sau cetăţenii, în vreme ce formaţiunile politice dintr-un sistem politic convenţional depind de forţe proporţionale iar mişcările totalitare depind de forţa brută a mulţimii. Masele nu sunt menţinute laolaltă prin conştiinţa unui interes comun. Masele trebuie să fie câştigate prin propagandă. Propaganda va fi înlocuită în scurt timp de îndoctrinare iar apoi de teroare. Statul totalitar deţine toate instrumentele pentru a parcurge toate aceste etape. Dacă propaganda iniţială va fi promovată prin intermediul mass-media, totalmente controlată de stat, îndoctrinarea va fi realizată prin intermediul „şcolii de partid” şi al ideologiei aferente, iar teroarea va fi implementată cu ajutorul poliţiei teroriste.
Genocidurile secolului XX au implicat populaţii creştine (mai puţin cazurile Cambogiei, Rwanda, Burundi). De ce totuşi, la sfârşitul secolului XX musulmanii sunt implicaţi în mai multe violenţe între grupuri decât cei care aparţin altor civilizaţii? Samuel Huntington găseşte 3 explicaţii pentru violenţa între musulmani şi non-musulmani:
- Islamul a fost de la început o religie a sabiei, glorificând virtuţile militare. Islamul îşi are originile în „triburile nomade de războinici şi originea sa violentă este marcată chiar de fondarea sa”. Mohamed însuşi este prezentat drept un mare luptător împotriva necredincioşilor. Doctrinele Islamului pretind război sfânt perpetuu împotriva necredincioşilor. Coranul şi alte declaraţii de credinţă conţin puţine interziceri ale violenţei şi un concept de non-violenţă este absent din doctrina şi practica musulmană.
- Islamul, originar din Arabia, s-a răspândit în Africa de Nord, o mare parte a Orientului Mijlociu, Asia Centrală, Balcani, India, devenind o religie cu pretenţii universale, ceea ce i-a pus pe musulmani în contact cu multe popoare pe care le-au cucerit şi convertit.
- Absenţa unui stat nucleu (Samuel Huntington) sau a mai multor state de acest tip în Islam. În lipsa unui stat de nucleu recunoscut, Islamul şi-a intensificat conştiinţa comună însă a constituit doar o rudimentară structură politică comună. Islamul este o sursă de instabilitate pentru că îi lipseşte un centru dominant. Statele care aspiră să fie la conducerea Islamului, cum ar fi Arabia Saudită, Iranul, Pakistanul, Turcia, Indonezia, se află în competiţie pentru influenţă în lumea musulmană. Nici unul din aceste state nu are o poziţie atât de puternică încât să medieze conflictele din lumea Islamului. Nici un stat nu este capabil să acţioneze autoritar în numele Islamului pentru a soluţiona conflictele între grupurile musulmane şi cele non – musulmane. Cum violenţa creşte, problemele iniţiale ce formau miza tind să fie redefinite mult mai exclusiv iar coeziunea de grup este întărită. Liderii politici musulmani îşi extind şi îşi întăresc chemările la loialităţile etnice şi religioase iar conştiinţa civilizaţiei şi religiei comune capătă puteri în raport cu alte identităţi. O „dinamică a urii” se naşte, comparabilă cu dilema de securitate din relaţiile internaţionale, în care temerile reciproce, neîncrederile şi ura se alimentează una pe cealaltă.
În viziunea lui Samuel Huntington există actualmente în lume o « ciocnire a civilizaţiilor » care însemană un conflict major între civilizaţia creştină occidentală şi civilizaţia musulmană (mai ales în varianta fundamentalistă). Războaiele viitorului încorporează o componentă religioasă importantă (este cazul războaielor de pe teritoriul fostei Iugoslavii, după 1990, în contextul confruntării între sârbii ortodocşi, croaţii catolici, albanezii şi bosniecii musulmani).
Huntington introduce noţiunea „războaielor de falie”, astfel de conflicte desfăşurându-se în interiorul statelor naţiune sau la graniţele dintre diferite state – naţiune, implicând în conflict grupuri cu identităţi diferite. Consolidarea identităţilor civilizaţionale a avut loc în rândul participanţilor la războaiele liniilor de falie aparţinând altor civilizaţii, însă a fost predominantă în rândul musulmanilor. Un război al liniilor de falie îşi poate avea originea în conflictele de familie, de clan sau tribale, însă, deoarece identităţile din lumea musulmană tind să fie într-o continuă afirmare, pe măsură ce luptele progresează, participanţii musulmani caută să îşi extindă rapid identitatea şi apelul adresat întregului Islam.