Preşedinţii americani sunt deosebiţi nu numai de cetăţenii obişnuiţi, ci şi de ceilalţi conducători pentru că, pentru mulţi cetăţeni, preşedintele reprezintă guvernul. Congresul şi Curtea Supremă reprezintă şi ele guvernul, dar Casa Albă se află în centrul atenţiei opiniei publice. Când lucrurile merg bine, este pentru că preşedintele este un lider excelent; când merg rău, este pentru că preşedintele este slab sau incapabil. Cu imaginaţia alimentată de legendele despre marii preşedinţi, publicul a ajuns să creadă că toate problemele ţării – sociale, economice, internaţionale – pot fi rezolvate de imensa putere pe care o are la dispoziţie preşedintele. Chiar şi preşedinţii cad pradă acestui mit al „preşedintelui atotputernic”. Jimmy Carter susţinea că „Preşedintele este singurul care poate vorbi poporului american cu voce limpede şi poate stabili un standard de etică şi moralitate, de perfecţiune şi măreţie”.
La 30 aprilie 1789, generalul George Washington a apărut în faţa Congresului adunat în Federal Hall în New York City şi a repetat jurământul Biroului condus de Robert Lingviston. Fiind primul preşedinte, Washington era pe deplin conştient că el clădea o nouă instituţie, că fiecare act al său crea un precedent. În timpul mandatului său, Washington a dat o interpretare extrem de largă puterii executive. Folosindu-l pe secretarul trezoreriei, Alexandru Hamilton, pentru a-i aduce sprijinul Congresului, Washington a trecut cu succes prin Congres planul său de dezvoltare economică. De asemenea, a stabilit o listă de roluri şi obiceiuri prezidenţiale, inclusiv practica întâlnirii cu liderii departamentelor executive. Răspunsul său la atacurile internaţionale a stabilit pentru instituţia prezidenţială un rol determinant în afacerile externe. În sfârşit, refuzând un al treilea mandat, Washington a potolit temerile că instituţia prezidenţială ar putea deveni monarhie, instituind un precedent de două mandate, neschimbat până în 1940. Puterea lui Washington a contrastat puternic cu slăbiciunea succesorului său, John Adams. Deşi Adams era unul dintre marii patrioţi americani a eşuat ca preşedinte. Era membru al partidului federalist.
Ca preşedinte, Thomas Jefferson a mărit puterile Biroului şi a utilizat cu măiestrie în Congres tacticile de manipulare politică. A lărgit mult şi eficienţa preşedintelui ca lider legislativ. Mai mult, fără a consulta Congresul, a dublat teritoriul Statelor Unite prin achiziţionarea Louisianei, în 1803. Prin alegerea lui Andrew Jackson în 1828, Statele Unite ale Americii au avut primul preşedinte ales cu adevărat de către popor. Până atunci, legislatorii statelor numeau majoritatea membrilor colegiului electoral, dar din 1828, doar Delawa şi Carolina de Sud au refuzat să îşi aleagă delegaţii prin vot popular. În acelaşi timp, eliminarea cerinţei ca doar posesorii de bunuri materiale să poată vota, a lărgit electoratul în mod semnificativ. Jackson a întărit rolul executivului şi s-a erijat în unic reprezentant al întregului popor, vorbind peste capetele liderilor din Congres cu publicul care-l susţinea în confruntările cu Congresul. Şi-a folosit dreptul de veto pentru 12 acte ale Congresului, mai mult decât toţi predecesorii săi împreună. Mai important, a pretins dreptul de veto doar pentru că nu era de acord cu Congresul; preşedinţii precedenţi refuzaseră legi doar când le considerau neconstituţionale. Deşi Jackson nu a oferit multă iniţiativă politică, a influenţat profund Congresul, demonstrând că un preşedinte puternic şi independent poate să se bazeze pe sprijinul poporului.
Anii dintre Jackson şi Lincoln au fost marcaţi de un şir de preşedinţi mediocri. În Abraham Lincoln, poporul a găsit un preşedinte cu o imensă influenţă. Deşi, când a fost ales preşedinte, acesta era republican, a fost susţinut în Congres de Partidul Democrat. Preluând Casa Albă, Lincoln şi-a folosit prerogativele prezidenţiale pe căi noi, extraordinare. A pus sub blocadă statele sudice, a mobilizat armata federală, a suspendat ziarele de opoziţie, a ordonat arestarea celor suspectaţi de trădare, a oprit transportarea prin poştă a corespondenţei „suspecte de trădare” şi a lansat Proclamaţia de emancipare a sclavilor – toate fără aprobarea Congresului. În timpul războiului, Lincoln a făcut tot ceea ce a crezut necesar pentru a câştiga. Conducând războiul, a demonstrat că în momente de criză, de necesitate, preşedintele american posedă puteri virtual nelimitate.
Lincoln, ca şi Jackson, a fost urmat de o serie de preşedinţi slabi, imediat uitaţi – cunoscuţi sub numele colectiv de „preşedinţi cu barbă” – care au fost dominaţi uşor de către Congres. Controlul Congresului era atât de complet că pentru următorii 40 de ani toate legile importante, inclusiv decizia de a porni războiul americano-spaniol din 1898, au fost iniţiate de Congres. Doar epoca administraţiei riguroase a lui Theodore Roosevelt şi a lui Woodrow Wilson a întrerupt brusc era guvernării de către Congres, Roosevelt folosind cu pricepere opinia publică pentru a-şi susţine acţiunile. A lansat „teoria slujirii” relativ la puterea prezidenţială: adică preşedintele, ca unic reprezentant ales de întreaga naţiune, are datoria de a acţiona oricum crede că este necesar, atât timp cât nu încalcă vreo prevedere a Constituţiei sau a legii.
Având un punct de vedere similar referitor la preşedinţie, Wilson a fost primul preşedinte care a propus un program legislativ complet. Theodore Roosevelt a luptat pentru o instituţie prezidenţială puternică, dar cel care a adus putere Casei albe a fost Franklin Delano Roosevelt. Confruntat cu marea criză economică din 1929-1933 şi cu al doilea război mondial din 1939-1945, al doilea preşedinte Roosevelt a convins poporul american să accepte conducerea, precum şi legitimitatea unui preşedinte unic. Imediat după alegerea sa în 1933, Roosevelt a convocat Congresul într-o sesiune specială şi în primele 100 de zile a introdus 15 legi majore. Până la sfârşitul războiului, puterea politică a trecut în mod dramatic de la Congres la Casa Albă, iar teoria democratică referitoare la un Congres activ dominând un preşedinte pasiv a murit. Cu cât avea executivul mai multă putere, putea face mai mult bine societăţii americane.
Dar preşedinţii Lyndon B. Johnson şi Richard Nixon au folosit prerogativele unui executiv puternic pentru a porni un război din ce în ce mai puţin popular în Vietnam. Dezvăluirea bombardamentelor secrete în Cambodgia şi scandalul Watergate au dus la o scădere generale a popularităţii instituţiei prezidenţiale. Brusc, administraţia prezidenţailă părea malefică pentru republică.
După aceea, conducerea a trecut succesiv la doi preşedinţi slabi, mediocri. Gerald Ford a asigurat naţiunea că este „Un Ford, nu un Lincoln”. Jimmy Carter, cu cardiganele şi bleu-jeans-ii săi a căutat să micşoreze pompa care îi înconjura pe preşedinţi. Ratând în proiectarea imaginii unui conducător puternic, amândoi au fost respinşi de către alegători.
Ronald Reagan, ales în 1980, nu părea să posede caracteristicile unui preşedinte puternic. În timpul primului său mandat, s-au văzut victorii legislative majore în ceea ce priveşte taxele şi reducerile de buget, dar problemele economice crescânde au umbrit acest triumf. Dar cel de al doilea mandat a fost marcat de afacerea Iran, care a dus la demisii forţate şi la condamnarea unora dintre cei mai apropiaţi consilieri ai preşedintelui.
Ca moştenitor politic al lui Reagan, George Bush senior în campania sa electorală, a beneficiat direct de popularitatea lui Reagan. Dar, spre deosebire de Reagan, Bush a fost forţat să îşi înceapă activitatea cu cele două Camere ale Congresului pe deplin controlate de democraţi. Bush, de asemenea, a arătat foarte clar că a plasat ca principală prioritate apărarea puterii prezidenţiale de amestecul Congresului.
Controlaţi sau liberi, preşedinţii reprezintă centrul politicii amerciane, şi probabil, cea mai puternică dovadă a importanţei lor este varietatea de roluri pe care se presupune că preşedintele trebuie să le joace. Combinate, aceste roluri creează aparenţa a ceea ce s-a numit „povara covârşitoare” a preşedinţiei. Preşedinţii nu sunt doar celebrităţi, ci reprezintă versiunea americană a regalităţii. Lipsindu-le o familie regală, americanii îl văd pe preşedinte ca reprezentând unicitatea guvernului lor. Ca şef de stat, preşedintele îi distrează pe demnitarii străini şi pe americanii importanţi, aruncă prima minge de baseball a sezonului, asistă la paradele oficiale, întocmeşte proclamaţii şi îndeplineşte alte datorii ceremoniale.
Pentru alţii, aceste activităţi ar părea pierdere de timp preţios, dar preşedinţii le văd ca o modalitate de a –şi creşte prestigiul. Cunoscând puterea Carnavalului, Washington se plimba regulat pe străzile Manhattanului (pe atunci New –Yorkul era capitala ţării) într-o trăsură complicată trasă de 6 cai coloraţi. Flerul său în legătură cu pompa şi ocaziile era atât de dezvoltat că, odată, John Adams a spus despre Washington: „Dacă n-ar fi cel mai mare preşedinte ar fi cel mai bun actor pe care l-am avut vreodată”.
Articolul 2 din Constituţia SUA din 1787 specifică clar că „puterea executivă trebuie investită în preşedintele Statelor Unite” şi că preşedintele „va avea grijă ca toate legile să fie corect aplicate”. Aparent, preşedintele părea deci atotputernic ca şef al executivului . Totuşi, ideea că o persoană poate conduce o ramură executivă de vreo 3 milioane de angajaţi civili e o iluzie. Preşedinţii au descoperit repede faptul că a conduce e de departe funcţia cea mai dificilă şi care le cere cel mai mult timp. Desigur, funcţiile de conducere deseori scad în prioritate pentru preşedinţi când aceştia se văd confruntaţi cu probleme imediate şi cu folos politic.
Dându-i-se preşedintelui rolul de conducător executiv, ar fi de la sine înţeles că va poseda o putere enormă în alcătuirea ramurii executive. De vreme ce marea majoritate a angajaţilor federali sunt protejaţi de serviciul civil, preşedintele poate angaja mai puţin de 2000 de persoane. Mai mult, mare parte din aceste angajări au nevoie de aprobarea Senatului care poate uneori să le respingă. Soarta nominalizării lui John Tower ca Secretar al Apărării, făcută de George Bush senior ilustrează puterea Senatului. Tower a fost respins de Senat după nişte acuzaţii referitoare la viaţa sa privată. La fel, preşedintele are puteri limitate în ceea ce priveşte înlocuirea personalităţilor oficiale - problemă referitor la care Constituţia tace. Preşedintele poate angaja şi concedia conducători de agenţii sau pe alţii care îndeplinesc doar funcţii executive. Persoanele oficiale care îndeplinesc funcţii legislative şi judiciare sunt protejate de către Congres împotriva demiterii lor de către preşedinte, deşi linia dintre funcţiile executive şi cele legislative sau judiciare este cam neclară.
Puterea preşedintelui de a amnistia şi reabilita este una dintre puţinele puteri executive pe care Congresul nu le poate limita. Poate fi folosită pentru a corecta ceea ce preşedintelui i se poate părea o condamnare greşită sau cum a spus Alexander Hamilton „pentru a reinstaura liniştea lumii”. Reagan a demonstrat prima utilizare a puterii de a amnistia când, în 1981, a amnistiat doi agenţi FBI care fuseseră acuzaţi de jefuirea caselor unor americani suspecţi de adăpostirea unor terorişti. Reagan a pretins că agenţii acţionau cu bună credinţă, crezând că acţiunile lor erau legale. Dimpotrivă, preşedintele Andrew Jackson a folosit puterea spre a linişti o naţiune divizată, acordând o amnistie totală tuturor veteranilor confederaţi, cu excepţia celor vinovaţi de trădare sau atrocităţi. La fel, preşedintele Ford a justificat necesitatea iertării lui Richard Nixon pentru a muta atenţia naţională de la ceea ce el numea „lungul nostru coşmar naţional” la problemele economice ale naţiunii.
Chiar dacă Constituţia nu face precizări referitoare la această putere, de la Washington încoace, toţi preşedinţii au pretins privilegiul executivului – dreptul de a ascunde informaţii faţă de legislativ, de Congres. Justificându-şi uşor pretenţiile prin necesitatea secretului în afacerile externe sau prin necesitatea de confidenţialitate a datelor, preşedinţii şi-au exercitat această putere fără opoziţie serioasă din partea Congresului, timp de 200 de ani.
Problema a ajuns la limită, totuşi, atunci când administraţia Nixon a lărgit prea mult sensul privilegiului executivului. Când evenimentele de la Watergate au început să iasă la iveală, Nixon a încercat să oprească cercetările, pretinzând că privilegiul executivului se aplică la toţi reprezentanţii executivi oficiali. Într-un anumit moment, Nixon a pretins acest privilegiu chiar pentru cei care au lucrat în executiv în trecut. Versiunea lui Nixon referitoare la privilegiul executivului a fost combătută în tribunal când procurorul special în afacerea Watergate a cerut înregistrările conversaţiilor de la Casa Albă. Preşedintele, citând privilegiul executiv, a refuzat să dea benzile şi procurorul special a pus problema în faţa tribunalului federal. În cazul Statele Unite versus Nixon (1974), Curtea Supremă a decis că preşedintele poate pretinde privilegiul executivului dar nu în cazul unei cercetări criminale. Astfel că atunci când Congresul a recunoscut nevoia privilegiului executiv a pus limite şi acestei puteri.
Conform articolului 2 din Constituţie, preşedintele e autorizat să întocmească tratate la sfatul şi acordul Senatului, să primească ambasadorii şi miniştri străini; la sfatul şi cu acordul senatului, să nominalizeze şi să numească ambasadori, miniştri şi consilieri. Ca şef al diplomaţiei, preşedintele are un rol important în formularea politicii externe a Statelor Unite dar rareori i se permite să facă ce vrea. Deşi preşedintele Harry Truman a pretins o dată că „eu fac politica externă”, majoritatea preşedinţilor au descoperit că rolul lor conducător al diplomaţiei întâmpină mai multe piedici decât s-ar părea. Puterea de a întocmi tratate ilustrează limitele acestui rol. Un citat din constituţie sugerează că atât preşedintele cât şi Senatul trebuie să participe la toate fazele întocmirii unui tratat. Negociind un tratat cu indienii, Washington a apărut înaintea Senatului şi i-a cerut sfatul referitor la anumite idei. Totuşi Senatul s-a retras să discute problema fără Washington. Supărat de refuzul Senatului de a se angaja într-o discuţie faţă în faţă, Washington şi-a schimbat poziţia.
De la Washington încoace nici un preşedinte n-a apărut înaintea întregului senat pentru a cere sfaturi în problemele unui tratat. Totuşi preşedinţii consultă senatori importanţi. Ca fost secretar de stat, Dean Acheson a spus: „oricine cu puţină minte va consulta câţiva membri ai corpului de ratificare înainte de a evita un final care ar putea aduce probleme”. Consultarea senatorilor importanţi e imperativă pentru că fiecare tratat trebuie aprobat de două treimi din membrii Senatului înainte să fie pus în aplicaţie. Chiar dacă Senatul nu respinge tratatul, poate să-l modifice astfel că să nu mai pară acceptabil preşedintelui. De exemplu, Carter a câştigat sprijinul necesar pentru tratatele sale legate de Canalul Panama doar după ce a fost de acord cu câteva modificări făcute de Senat pe care înainte nu le acceptase.
Pentru a evita problemele asociate cu ratificarea tratatelor, preşedinţii deseori le schimbă în tratate executive, care sunt acorduri cu alte naţiuni făcute de preşedinte fără aprobarea Senatului. Asemenea acorduri au toată forţa legală a tratatelor, dar, spre deosebire de tratate, nu sunt impuse preşedinţilor succesori.
Carter a dat să se înţeleagă faptul că intenţionează să schimbe „cel de al doilea tratat de limitare a armelor strategice” (SALT 2) într-un acord executiv dacă Senatul îl respinge sau schimbă mult din acordul pe care îl negociase. În final, el a retras tratatul SALT 2 din Senat ca reacţie a invadării Afganistanului de către Uniunea Sovietică. Succesorul său, Reagan, nu a repus niciodată în discuţie tratatul.
Legal, orice tratat pe care preşedintele şi Seatul îl pot face poate fi îndeplinit de către executiv. Realitatea politică e uneori diferită, de vreme ce acţiuni ale executivului deseori cer acordul Congresului. O demonstraţie dramatică a acestei realităţi politice a survenit în timpul războiului din Vietnam. Nixon l-a asigurat pe preşedintele Thien din Vietnamul de Sud că Statele Unite vor răspunde cu toate forţele dacă acordul (e vorba de Acordul de pace de la Paris) va fi violat de Vietnamul de Nord. Această înţelegere secretă între cei doi preşedinţi a devenit inutilă deoarece Congresul a refuzat să furnizeze vietnamezilor din sud ajutorul promis când în 1975 vietnamezii din nord au început atacul.
Ca element al puterii lor constituţionale de a primi ambasadori şi miniştri străini, preşedintele posedă puterea de a-i recunoaşte. Simplul act de a primi un ambasador străin semnifică recunoaşterea guvernului pe care acesta îl reprezintă. Un aspect final al rolului preşedintelui de conducător al diplomaţiei este puterea de a face numiri diplomatice. Conform articolului 2 din Constituţie, preşedintele „va nominaliza şi, la sfatul şi consensul Senatului, va numi ambasadori, alţi miniştri publici şi consilieri”. De obicei, Senatul aprobă automat nominalizările dând voie preşedintelui să ocupe posturile diplomatice cu oamenii care-i împărtăşesc opiniile. Totuşi, uneori membri ai Senatului întârzie şi chiar împiedică confirmarea nominalizărilor prezidenţiale pentru a-şi exprima dezacordul cu politica administrativă. Ca reacţie la eforturile lui Nixon de a normaliza relaţiile cu Republica Populară Chineză, mai mulţi senatori şi-au folosit dreptul de confirmare pentru a bloca iniţiativele administraţiei. Totuşi, David Bruce şi George Bush, legăturile lui Nixon la Beijing, au fost în final confirmaţi.
Dintre toate rolurile preşedintelui, cel mai controversat e cel de comandant al armatei. Conform articolului 2 din Constituţie, preşedintele este comandant de drept al armatei şi flotei Statelor Unite, precum şi al miliţiei din multe state, când acestea sunt mobilizate în serviciu activ. Totuşi, Constituţia oferă clar puterea de a declara război Congresului şi nu preşedintelui. Astfel, Preşedintele va comanda trupele de îndată ce acestea trebuie să lupte dar Congresul va lua decizia de a începe un război.
Deşi fondatorii au limitat rolul de comandant al armatei, preşedinţii şi-au lărgit această putere destul de mult. De fapt, preşedinţii au trimis trupe pe front regulat , fără să ceară formal Congresului să declare război. Chiar dacă unele acţiuni specifice ale preşedintelui au generat uneori controverse, Congresul a fost dornic să-şi predea autoritatea constituţională în această sferă preşedintelui. Până ce intervenţia militară a Statelor unite în Vietnam nu a divizat naţiunea, Congresul nu şi-a reluat rolul.
În august 1964, Johnson a raportat Congresului că nava Maddox a fost atacată în timp ce patrula în apele internaţionale pe coastele Vietnamului de Nord. La cererea preşedintelui, Congresul a răspuns la acest eveniment aprobând cu doar 2 voturi împotrivă rezoluţia Golfului Tonkin, autorizând preşedintele să ia toate măsurile necesare pentru a se împotrivi oricărui alt atac înarmat împotriva forţelor Statelor Unite şi „pentru a preveni o altă agresiune”. Astfel, ştiind foarte puţin despre evenimentele reale şi după doar 9 ore de dezbateri, Congresul a dat preşedintelui un cec în alb pentru a mări amestecul american atât cât credea acesta necesar.
La 9 ani după Rezoluţia Golfului Tonkin, Congresul a limitat puterile de a face război ale preşedintelui prin Rezoluţia Puterilor de Război, din 1973. Ratificată chiar peste veto-ul lui Nixon, Rezoluţia Puterilor de Război afirma că preşedintele poate trimite trupe în interiorul inamic pentru o perioadă de cel mult 60 de zile (Congresul poate da o prelungire de 30 de zile). Dacă în acest interval de timp, Congresul nu este de acord cu acţiunile militare sau votează prin rezoluţie ca trupele să fie retrase, ele vor trebui mutate. O altă previziune importantă a rezoluţiei cere preşedintelui ca „în orice situaţie să consulte Congresul înainte să trimită trupe în teritoriu ostil sau potenţial ostil”.
În 1983, preşedintele Ronald Reagan a confruntat Congresul cu invazia Granadei după ce aceasta s-a încheiat şi la finalul mandatului său a refuzat să invoce rezoluţia pentru decizia sa de furniza escortă navală americană navelor străine ce operau în Golful Persic. La fel, deşi preşedintele George Bush senior a informat Congresul cu privire al invazia din Panama în 1989, a refuzat să ia în seamă legitimitatea Rezoluţiei Puterii de Război. Unii membri ai Senatului au obiectat la refuzul lui Bush, de a invoca Rezoluţia, dar prin încetarea rapidă şi dovada unui sprijin public faţă de invazie a încetinit acţiunea Congresului de a impune Rezoluţia. Astfel, sensul Rezoluţiei Puterilor de Război depinde mai puţin de conţinutul săi faţă de răspunsul Congresului la acţiunile preşedintelui.
Astăzi, mass-media, publicul şi chiar membrii Congresului îl văd pe preşedinte ca un mare legiuitor care iniţiază politica publică şi apoi o duce în Congres. Aceste idei sugerează că preşedintele posedă mari puteri legislative, dar nu este de fapt aşa. Articolul 2 din Constituţie oferă preşedintelui doar 4 îndatoriri legislative destul de puţin însemnate:
- „să adune ambele Camere sau doar una din ele” în sesiunile speciale;
- „să suspende Congresul dacă cele două camere nu se pot pune de acord”;
- „să informeze Congresul cu privire la situaţia statelor”, la starea naţiunii;
- să recomande măsurile „pe care le consideră necesare şi suficiente”.
În plus, articolul 2 oferă preşedintelui dreptul de veto faţă de legile elaborate de Congres. Vetoul prezidenţial este anulat dacă Congresul este în favoarea unei legi şi o votează din nou cu 2/3.
În secolul trecut, preşedinţii ofereau de obicei doar câte un raport de rutină cu privire la activitatea din anii precedenţi. Astăzi, acest mesaj este o declaraţie politică majoră adresată întregii naţiuni. Preşedintele glorifică realizările administraţiei şi prezintă detaliat scopurile legislative pentru anii următori. Raportul contemporan al Sării Uniunii dă preşedintelui ocazia de a mobiliza sprijinul Congresului şi al populaţiei. Preşedintele prezintă Congresului propunerile sale legislative. Numeroase legi cer preş preşedintelui să se supună raporturilor detaliate şi chiar legislaţiilor specifice. De exemplu, în fiecare an, preşedintele, conform, Actului Bugetului şi Cheltuielilor din 1921, prezintă un buget federal propus de el Congresului. La fel, preşedintele raportează anual condiţiile economice ale naţiunii aşa cum prevede Actul Muncii din 1946.
Arma finală a preşedintelui este dreptul de veto. După ce au trecut de cele două camere ale Congresului, proiectele de legi sunt trimise Casei Albe în vederea semnării lor de către preşedinte. Dacă preşedintele nu acţionează timp de 10 zile de la primirea proiectului (exceptându-se duminicile), legea este ratificată fără aprobarea preşedintelui.
În timpul ultimelor 10 zile ale unei sesiuni, faptul că preşedintele nu a semnat legea are un efect contrar: o distruge. Acţiune acţiune cunoscută ca veto de buzunar este foarte activă căci Congresul, care termină sesiunea, nu mai poate lupta. Când preşedinţii îşi exercită dreptul de veto obişnuit, trimiţând proiectele înapoi în Camera de unde au plecat, veto-urile lor pot fi combătute cu un vot a două treimi din cei prezenţi în ambele Camere. În practică, Congresul a anulat puţine vetouri dând preşedinţilor un avantaj considerabil. Vetoul lui Nixon la Rezoluţia Puterilor de Război în momentul scandalului Watergate a arătat ce greu este pentru congres să-şi folosească forţele pentru a combate, chiar când un preşedinte este în dizgraţie.
Pentru că Congresul a reuşit atât de rar să anuleze vetouri, preşedinţii pot câştiga concesii cu ameninţarea vetoului. În asemenea momente, Congresul renunţă la prevederi care nu plac Casei Albe şi uneori mai bine retrag proiecte de legi decât să înfrunte un veto. Dar pentru ca să facă ameninţarea mai credibilă, preşedintele trebuie să-şi utilizeze din când în când dreptul la veto. Se spune că odată, preşedintele Franklin Roosevelt a cerut echipei sale „Daţi-mi un proiect pe care să-l refuz” astfel încât Congresul să fie convins de hotărârea sa de a folosi acest drept.
Dar preşedintele nu are un drept de veto parţial: puterea de a respinge fragmente dintr-un proiect de lege în timp ce semnează restul. Pentru că preşedintele trebuie să semneze sau să respingă o lege întreagă, Congresul deseori ataşează prevederi combătute de către administraţie la proiecte pe care preşedintele le susţine – prevederile ataşate sunt cunoscute sub numele de „călăreţi”. Astfel, preşedintele trebuie să ia ceea ce nu-i place împreună cu ceea ce doreşte sau să refuze întregul proiect. Oricum, preşedinţii încearcă să creeze un fel de veto parţial semnând proiectul dar declarând porţiuni din el neconstituţionale şi astfel non-valide.
De asemenea, preşedinţii au încercat să creeze un veto parţial confiscând fonduri aprobate de către Congres. Prin tradiţie, puterea de a confisca a fost folosită cu grijă pentru a se evita confruntările cu Congresul controlat de către democraţi. După ce nu a reuşit să convingă Congresul să aprobe micşoarea cheltuielilor, Nixon pur şi simplu a confiscat fondurile respective, pretinzând că are dreptul să nu cheltuie banii pe care i-a cerut de la Congres. Nixon a folosit tehnica pentru a elimina programe întregi cu care nu era de acord. Semnând proiectele care creau programe dar refuzând să cheltuie banii, a lansat un veto care nu putea fi anulat. De fapt, strategia sa era mai mult decât o metodă de a combate cheltuielile, era un mijloc de a combate Congresul.
Congresul a răspuns, limitând puterile preşedintelui de a confisca, prin Actul de Control al Bugetului şi Cheltuielilor din 1974 sau a prevăzut 45 de zile ca perioada maximă în care fondurile pot fi confiscate. În tot acest timp, Congresul trebuie să elaboreze un act nou – un proiect de anulare - pentru a anula cheltuielile sau fondurile ce trebuiau cheltuite.
Conform mitului preşedinţilor atotputernici, preşedinţii moderni posedă puteri covârşitoare care, mobilizate, îi pot face să rezolve toate problemele ţării. deşi acest mit nu a prevalat întotdeauna, a colorat aşteptările publicului faţă de instituţia prezidenţială în ultima jumătate a secolului al XX-lea. Puterea prezidenţială a crescut în timpuri de necesitate, în vremuri de criză. În perioade mai calme, Congresul de obicei îşi reconsideră rolul în sistemul politic, restrângând puterile preşedintelui.