Istoria Franţei a cunoscut de-a lungul timpului 5 regimuri republicane, care au alternat cu regimuri monarhice sau dictatoriale. Astfel, după o lungă perioadă de regalitate, prima Republică a durat între 1792 şi 1804. I-a succedat Primul Imperiu, condus de Napoleon I Bonaparte, între 1804-1814, apoi regalitatea, restaurată, cu scurte întreruperi, între 1815-1848. Republica adoua a durat între 1848 şi 1852, fiind urmată de al doilea Imperiu, până în 1870. S-a afirmat apoi Republica a III-a, între 1870 şi 1940, cu durata cea mai lungă dintre regimurrile republicane de până acum. Între 1940 şi 1944 s-a constituit, pe o parte a teritoriului naţional, Statul francez, condus de mareşalul Petain, căruia i-a urmat o fază republicană de tranziţie, între 1944 şi 1946. Între 1946 şi 1958 a funcţionat Republica a IV-a, iar din 1958 a fost proclamată Republica a V-a, care există şi în prezent.
Refuzul monarhiei din iulie şi al guvernelor sale de a democratiza viaţa politică a ţării, în primul rând prin acordarea dreptului de vot universal, a dezlănţuit revoluţia care, la 25 februarie 1848, a proclamat, pentru a doua oară, republica în Franţa. Ea a fost condusă iniţial de un guvern provizoriu. Acesta a uzat şi de prerogative legislative. Dar a organizat cât mai curând alegeri pentru o Adunare Constituantă, care s-a întrunit la 4 mai 1848. Ea a ales din rândul deputaţilor o Comisie Executivă de 5 membri, reprezentând şi aceasta un prezidiu colectiv al Republicii. Şi el cu caracter provizoriu, până la promulgarea constituţiei pe care adunarea era chemată să o elaboreze. Separaţia puterilor era astfel restabilită, după cele două luni de guvernare excepţională, ce fusese instituită direct de revoluţionarii din februarie 1848.
Republica a doua s-a văzut confruntată cu profunde conflicte sociale. Cel mai grav dintre ele a fost insurecţia muncitorilor parizieni din 23-26 iunie 1848. Ea s-a desfăşurat cu atâta vigoare, încât Adunarea Constituantă a considerat drept o necesitate de urgenţă concentrarea de importante forţe militare în capitală şi întărirea puterii executive. Comisia de 5 şi-a depus mandatul, iar Constituanta a numit pe ministrul de război, generalul Eugene Cavaignac, „şef al puterii executive al Republicii Franceze” şi i-a acordat puteri extraordinare, spre a lua toate măsurile de reprimare a insurecţiei muncitorilor.
Cavaignac şi-a îndeplinit misiunea cu cea mai mare duritate. După care a renunţat la puterile discreţionare, fiind însă confirmat pe mai departe de Adunare ca şef al executivului şi preşedinte al consiliului de miniştri. Pe la sfârşitul lunii iunie 1848, Franţa a avut aşadar un preşedinte de republică, purtând un titlu uşor diferit şi îndeplinind şi funcţiile de şef efectiv al guvernului. El a guvernat în cadru legal, însă decretele sale, aprobate de Adunarea Constituantă, continuau a fi grevate de ipoteca provizoratului, întrucât constituţia înseşi nu era elaborată. Constituanta a funcţionat în acest timp atât ca organ ales cu misiunea specială de a elabora constituţia, cât şi cu atribuţiile generale de Adunare Legislativă tranzitorie.
La 4 noiembrie 1848 s-a încheiat redactarea constituţiei celei de-a doua Republici Franceze. Ea consacra votul universal şi separaţia puterilor în stat. Puterea leguitoare avea să aparţină unei adunări unice. Constituţia prevedea, la capitolul V, că „poporul francez deleagă puterea executivă unui cetăţean care primeşte titlul de Preşedinte al Republicii”. El era ales pe timp de 4 ani, prin vot universal, direct şi secret, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. Nu era reeligibil în continuare, ci numai după cel puţin 4 ani de expirarea mandatului pe acre-l îndeplinise. Spre a putea fi ales, trebuia să fi fost născut francez, să fi împlinit 30 de ani şi să nu fi pierdut niciodată cetăţenia franceză. Dacă în cadrul votului popular, nici un candidat nu întrunea majoritatea absolută, atunci revenea Adunării Legislative dreptul să aleagă pe preşedinte, dintre candidaţii clasaţi pe primele 5 locuri în alegerile prin sufragiu universal. Votul în Adunare era de asemenea secret şi cel ales, trebuia, şi în acest caz, să întrunească majoritatea absolută. Preşedintele beneficia de aceeaşi legitimiatate, conferită de votul popular, ca şi Adunarea Legislativă. Numai într-un caz excepţional depindea de votul acesteia. Circumstanţă care, împreună cu drepturile acordate lui de Constituţie, îi rezervau o autoritate întinsă. Avea iniţiativă în materie de legi, dispunea de forţe armate – fără însă a le comanda personal- numea şi revoca pe miniştri. Putea numi un prim – ministru dar, în fapt, el era şeful efectiv al guvernului. Republica a doua a consacrat astfel un „regim prezidenţial”, asemănător în esenţă, cu cel din Statele Unite ale Americii.
O drastică limitare a puterilor preşedintelui era prevăzută doar în articolul 68: orice măsură din partea sa de a dizolva Adunarea Legislativă, de a o proroga sau a-i împiedica sub orice formă exercitarea mandatului era calificată drept crimă de înaltă trădare. Săvârşind una din aceste acţiuni, preşedintele era considerat decăzut automat din funcţie; cetăţenii trebuiau să-i refuze ascultarea, prerogativele sale treceau asupra Adunării, iar el era imediat pus sub acuzare. Din nefericire, aceste prevederi, care pe hârtie păreau solide garanţii ale respectării constituţiei, nu puteau, în caz de criză în raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă, să compenseze autoritatea preşedintelui asupra forţelor armate şi să-i anuleze posibilitatea de a invoca legitimitatea puterii sale, ca având aceeaşi sorginte şi aceeaşi întemeiere populară cu a Adunării înseşi.
Unul dintre deputaţii Constituantei, viitor preşedinte al republicii peste mai bine de 30 de ani, a încercat să se opună instaurării acestui regim prezidenţial, cu bază populară, denunţându-i pericolele pe acre el le-ar fi putut ascunde pentru constituţie şi democraţie. Avertismenetele sale profetice n-au fost luate în seamă şi în consecinţă, legiuitorii celei de-a doua Republici Franceze au pregătit imprudent, căile suprimării sale.
La 10 decembrie 1848, candidatul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepot de frate al lui Napoleon I, a fost ales preşedinte al republicii, cu o mare majoritate: 5,4 milioane de voturi, faţă de al doilea clasat, generalul Cavaignac, având doar aproximativ 1,4 milioane. Proaspătul preşedinte beneficiase printre alegători de popularitatea amintirii lui Napoleon I în rândul maselor ţărăneşti şi de ostilitatea muncitorilor faţă de Cavaignac, autorul sângeroasei represiuni de cu 6 luni înainte. Alegerea n-a fost însă bine inspirată. Ludovic Napoleon era un ambiţios, dar aceasta era şi singura calitate care-l apropia de marele Napoleon I. Asociindu-şi elemente din comandamentul armatei şi unele grupuri şi personaje politice oportuniste, preşedintele a dat o lovitură de stat, la 2 decembrie 1851, şi practic, încă la această dată, a pus capăt existenţei celei de-a doua republici, introducând o constituţie aproape copiată după cea din 1799. Ca şi atunci, pentru Napoleon I, proclamarea Imperiului şi asumarea titlului imperial, era doar o chestiune de timp, amânată doar din considerente de tactică politică, iar nu de vreun obstacol ce i s-ar fi putut opune. După plebiscitul strâns dirijat de autorităţi, la 2 decembrie 1852, Ludovic Napoleon Bonaparte se proclama „împărat al francezilor”, sub numele de Napoleon al III-lea.
După comiterea multor erori, al doilea imperiu a sfârşit printr-o catastrofă care a compromis pentru totdeauna instituţia monarhică în ochii poporului francez. Aducând ţara în chip imprudent şi fără motivaţie suficientă într-un război împotriva Prusiei, Napoleon al III-lea a fost înfrânt şi luat prizonier la Sedan, în ziua de 2 septembrie 1870. Când vestea dezastrului a ajuns în capitală, populaţia pariziană, condusă de gruparea republicană, s-a răsculat. Ea a înlăturat regimul imperial şi a proclamat republica(4 septembrie). S-a constituit un guvern provizoriu, care s-a intitulat „guvern al apărării naţionale”. Acest guvern şi-a propus continuarea rezistenţei armate, în ciuda înfrângerilor ale căror proporţii nu lăsau prea multă speranţă de succes. Nordul franţei a fost invadat de prusieni, până la Loara şi până în Bretania. Parisul a fost încercuit şi asediat, încă la 17 septembrie. Câţiva miniştri au rămas în capitală, în timp ce majoritatea guvernului se refugiase în provincie, mai întâi la Tours, apoi la Bordeaux. Pus în imposibilitatea de a continua rezistenţa, guvernul francez a semnat armistiţiul, la 28 ianuarie 1871.
La 8 februarie s-au organizat alegeri pentru o Adunare Naţională, care după câteva luni, şi-a atribuit şi misiunea de Constituantă. Odată cu întrunirea acesteia, guvernul apărării naţionale i-a remis puterea pe care o deţinuse (12 februarie 1871), iar misiunea sa s-a încheiat. În acest interval (4 septembrie 1870-12 februarie 1871) republica franceză nu a avut o organizare bine definită şi nu a dispus de instituţiile politice normale din cadrul unui regim republican. N-a funcţionat o adunare reprezentativă şi nici un preşedinte al statului. Guvernul provizoriu de apărare naţională a fost un organism excepţional, format din iniţiativa conducătorilor revoluţiei de la 4 septembrie 1870, fără altă legitimare decât aprobarea spontană a unei părţi (poate nici nu o majoritate) a populaţiei pariziene răsculate, care impusese proclamarea republicii.
O consolidare relativă a legitimităţii sale i-a fost conferită de opera de organizare a unei prelungite rezistenţe disperate, în care francezii au văzut o salvare, până la un punct, a onoarei naţionale compromise de catastrofa militară de la Sedan. N-a existat funcţia şi n-a fost prin urmare în vigoare prerogativa de şef al statului, ci numai aceea de şef al guvernului. Abia Adunarea Naţională rezultată din alegerile de la 8 februarie 1871 a creat la 17 februarie funcţia de „şef al puterii executive a republicii franceze”. La 31 august acelaşi an, funcţia avea să primească, în sfârşit, denumirea de „preşedinte al Republicii Franceze”.
Este „A treia republică”. Ea a durat până la tragicele evenimente din vara anului 1940, când, în cursul celui de al doilea război mondial, armatele Franţei au fost înfrânte de cele naziste. În baza armistiţiului din 22 iunie 1940, cea mai mare parte a teritoriului ţării a fost supus ocupaţiei germane, iar în partea centrală şi sudică, rămasă „liberă” s-a constituit „Statul francez” cu un regim autoritar, în frunte cu mareşalul Philippe Petain.
A treia republică franceză şi-a pus bazele instituţiilor sale politice prin legile constituţionale din 1875, care, împreună, au fost considerate drept constituţie: legea relativă la organizarea senatului, legea relativă la organizarea puterilor publice (ambele din februarie 1875) şi legea asupra raporturilor puterilor publice, din iulie 1875.
Legea relativă la organizarea puterilor publice, votată la 25 februarie 1875, stipula în articolul 2 că preşedintele republicii va fi ales cu majoritatea absolută a sufragiilor membrilor Senatului şi ai Camerei deputaţilor, reuniţi în Adunare Naţională. Mandatul său avea să fie de 7 ani, cu drept de a fi reales. Republica a treia a instituit prin urmare dependenţa preşedintelui de parlament, întrucât era ales de cele două camere. Articolul 2, care a prevăzut această procedură, reprezenta înscrierea în lege a aşa-numitului „amendament Wallon”, propus la 30 ianuarie 1875 şi aprobat cu 353 de voturi contra a 352. S-a spus că niciodată în analele parlamentare a vreunei ţări nu s-a mai întâmplat ca o decizie cu caracter constituţional de mare importanţă, să fie adoptată cu asemenea minimă majoritate.
Dependenţa preşedintelui de parlament şi, drept urmare, limitarea puterilor sale, era evidentă şi din modul în care îi erau fixate prerogativele. De astă dată legiuitorii, cu amintirea loviturii de stat din 2 decembrie 1851, favorizată de puterile acordate preşedintelui prin constituţia din 4 noiembrie 1848, au luat măsuri solide de garantare a stabilităţii regimului republican.
Preşedintele, conform legii constituţionale din 1875, nu avea aproape nici o prerogativă pe acre să şi-a fi putut exercita singur, fără aprobarea camerelor, sau măcar a uneia dintre ele. Printre drepturile proprii se înscriau cel de graţiere, de numire a înalţilor funcţionari civili şi militari, de convocare a camerelor în sesiune extraordinară. Dar, în regulă generală, şi actele prin care-şi exercita prerogativele proprii trebuiau contrasemnate de un ministru. Avea posibilitatea de a cere camerelor o nouă deliberare asupra unei legi, cerere căreia i se dădea curs, dar camerele aveau latitudinea să modifice sau să menţină textul legii fără a lua în considerare dezacordul exprimat de preşedinte, dezacord care nu însemna un drept de veto.
Preşedintelui nici măcar nu-i era permis accesul în incinta camerelor: cu acestea el nu putea comunica decât prin mesaje, citite de un ministru. În schimbul acestui rol moderat, chiar şters, preşedintele se bucura de avantajul, oarecum firesc într-o asemenea situaţie, de a nu fi responsabil pentru actele sale, în afara celor ce ar fi putut fi calificate drept înaltă trădare. Într-un asemenea caz(care nu s-a constatat niciodată), Camera deputaţilor – şi nu numai ea- avea dreptul de a pune sub acuzare pe preşedintele republicii iar Senatul se constituia în curte de justiţie, fiind singurul for competent de a-l judeca.
La 1 septembrie 1939 începea al doilea război mondial, odată cu declanşarea gresiunii Germaniei naziste împotriva Poloniei. Două zile mai târziu, după expirarea ultimatumului dat pentru retragerea trupelor naziste, Franţa, împreună cu Marea Britanie şi alte state – au declarat război Germaniei. Dar pregătirea militară a aliaţilor s-a dovedit nesatisfăcătoare. După o perioadă de acalmie (aşa numitul „război ciudat”), la 10 mai 1940 armata nazistă a dezlănţuit o ofensivă de proporţii în urma căreia a înfrânt şi dezorganizat grosul trupelor franceze şi aliate ce luptau în Franţa. Parisul, declarat oraş deschis, a fost ocupat de germani la 14 iunie 1940.
Mersul evenimentelor a reprezentat un veritabil şoc pentru opinia publică franceză. Privitor la modalitatea de ieşire din situaţia dată, în rândul parlamentarilor se conturaseră două opinii diferite: prima de încheiere imediată a armistiţiului pentru a nu fi îngreunate inutil condiţiile acestuia şi a doua, de prelungire a rezistenţei, eventual în colonii, pentru a câştiga timp până la redresarea balanţei de forţe. A predominat cel dintâi curent de opinie şi s-a constituit un guvern condus de mareşalul Philippe Petain, care a încheiat armistiţiul franco – german, la 22 iunie 1940. Provinciile Alsacia şi lorena treceau în componenţa Germaniei naziste, zona de nord a ţării urma să fie ocupată militar de germani, iar restul teritoriului forma aşa-numită „zonă liberă”. Guvernul avea reşedinţa la Vichy, o staţiune balneară din sud-estul Franţei.
În aceste condiţii şi-a încetat existenţa Republica a III-a, în iulie 1940. Prin actele constituţionale din 10 iulie 1940, se puneau bazele Statului francez, mareşalul Petain asumându-şi funcţia de şef al statului. Totuşi, din punct de vedere juridic formal, tranziţia de la republica a III-a la Statul frnacez a fost marcată de anumite ambiguităţi. Constituţia din 1875, deşi practic abrogată, fusese formal numai „revizuită”; fostul preşedinte Lebrun nu a demisionat niciodată, iar unii oameni politici influenţi ai noului regim- de pildă Pierre Laval – doreau menţinerea unui regim republican, chiar dacă nu a celui existent înainte de 1940.
Restaurarea republicii a devenit unul dintre obiectivele esenţiale ale luptătorilor din rezistenţa franceză, care acţionau atât înlăuntrul cât şi în afara hotarelor ţării. Statul francez s-a menţinut atâta vreme cât s-a menţinut şi preponderenţa militară nazistă în vestul Europei (din noiembrie 1942 ocupaţia nazistă se extinsese asupra întregului teritoriu francez). El s-a destrămat pe măsura eliberării Franţei de către forţele aliate(care debarcaseră în Normandia la 6 iunie 1944) şi de către forţele de rezistenţă dinlăuntrul ţării. În august 1944, după eliberarea Parisului, s-a constituit un guvern provizoriu, care a abrogat Actele constituţionale din iulie 1940. acest guvern a avut în frunte, până în ianuarie 1946, pe generalul Charles de Gaulle, omul care, aflat în misiune la Londra în momentele tragice ale înfrângerii din iunie 1940, lansase către poporul francez apelul de a continua rezistenţa şi constituise în exil un „Guvern al Franţei Libere”.
În anii 1944-1946 istoria Franţei consemnează un regim de tranziţie, denumit simplu Republica Franceză, pentru a marca o ruptură cu regimul antirepublican de la Vichy. Potrivit legii organice din 2 noiembrie 1945, Adunarea Naţională (care era atât constituantă cât şi legislativă) vota legile şi controla guvernul prin moţiuni de cenzură. Puterea executivă era deţinută de guvern, primul ministru cumulând atribuţiile de şef al guvernului. Adunarea Naţională a elaborat un prim proiect de constituţie la 19 aprilie 1946. Potrivit acesteia, preşedintele urma să fie ales de forul legislativ pe o perioadă de şapte ani şi era reeligibil pentru încă un mandat. Deşi păstra câteva din prerogativele din timpul Republicii a III-a (prezida şedinţele guvernului, acredita ambasadorii, numea pe unii miniştri), preşedintele pierdea atribuţii esenţiale, cum era numirea primului ministru şi participarea la politica externă a Franţei. Acest proiect de constituţie a fost respins de referendumul din 5 mai 1946 cu 10, 58 milioane voturi împotriva faţă de 9,45 milioane voturi favorabile, astfel încât păstrează doar o valoare istorică.
O altă Adunare Naţională a fost aleasă în iunie 1946. Proiectul de Constituţie elaborat de aceasta a fost aprobat prin referendumul din 13 octombrie acelaşi an şi a intrat în vigoare la 27 octombrie 1946. Odată cu aceasta, în istoria Franţei îşi începea existenţa Republica a IV-a. Puterea legislativă revenea Adunării Naţionale şi Consiliului Republicii (care avea să revină ulterior la denumirea tradiţională de Senat). Potrivit Constituţiei din 1946, preşedintele urma să se bucure de prerogative mai largi în comparaţie cu cele prevăzute în proiectul anterior dar considerabil mai înguste decât cele reieşite din legile constituţionale din 1875. Astfel, preşedintele nu putea să aibă iniţiativă legislativă, să dispună de forţele armate, să numească pe unii înalţi funcţionari civili şi militari. Alte drepturi îi erau păstrate cu anumite restricţii: avea dreptul de graţiere, dar şi-l putea exercita numai la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii. Putea dizolva Adunarea Naţională, dar numai în timpul şedinţelor guvernului etc.
Potrivit textului constituţiei era foarte complicată delimitarea atribuţiilor între preşedinte şi primul ministru. Preşedintele desemna pe şeful guvernului dar acesta era investit de Adunarea Naţională. Preşedintele conducea şedinţele guvernului, dirija şi consemna dezbaterile dar primul ministru era cel care convoca guvernul şi stabilea ordinea de zi a dezbaterilor. În general, măsurile luate în şedinţele guvernului sunt considerate mai numeroase în anii 1950 decât fuseseră, de pildă, în perioada interbelică. Actele oficiale semnate de preşedinte urmau să fie contrasemnate atât de primul ministru cât şi – inovaţie în materie constituţională – de ministrul de resort. În ciuda acestor limitări sau ambiguităţi, autoritatea prezidenţială în timpul Republicii a IV-a, exercitată de personalităţi puternice a fost aproape echivalentă cu cea din timpul Republicii a III-a. Mulţi istorici atribuie acest fapt şi deosebitei instabilităţi guvernamentale: 22 de guverne diferite între octombrie 1946 şi octombrie 1958, fără a mai socoti şi desele remanieri.
Totuşi, pe măsura trecerii timpului, mecanismul funcţionării puterilor în timpul Republicii a IV-a era socotit tot mai lipsit de eficacitate, de exponenţii unor importante forţe politice. Acestui fapt, i se atribuiau, între altele, incapacitatea de a răspunde eficient unor crize politice majore, ca de pildă, criza Suezului în 1956 sau, mai ales, criza algeriană, răbufnită în 1958 pe fondu lintensificării luptei forţelor naţionaliste locale pentru dobândirea independenţei.
Numirea lui Charles de Gaulle ca prim – ministru la 1 iunie 1958 a accelerat procesul de redistribuire a prerogativelor între puterea executivă şi cea legislativă, în favoarea celei dintâi. La 3 iunie 1958, Adunarea Naţională a acordat executivului împuternicirea de a elabora proiectul unei noi constituţii, care urma să fie aprobată prin referendum. Legea constituţională adoptată în acea zi prevedea că, prin derogare de la dispoziţiile Constituţiei în vigoare, guvernul urma să elaboreze un nou act fundamental care să cuprindă următoarele principii: separarea deplină între puterea executivă şi puterea legislativă, menţinerea independenţei puterii judecătoreşti şi creşterea importanţei sufragiului universal. Constituţia Republicii a V-a a fost adoptată la 4 octombrie 1958. Pe baza ei avea să fie ales Charles de Gaulle, în decembrie 1958, ca preşedinte al Franţei. Republicile a III-a şi a IV-a au fost considerate ca republici parlamentare, pentru că Parlamentul concentra cea mai mare putere în comparaţie cu ceillaţi factori constituţionali. În schimb, Republica a V-a avea să fie o republică prezidenţială pentru că, de această dată, balanţa puterilor în stat se înclina către instituţia prezidenţială. Modificările constituţionale ulterioare au consolidat această tendinţă. Se impune deci o analiză mai detaliată a prerogativelor şi statutului preşedintelui în Franţa.
Potrivit constituţiei din octombrie 1958, preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriale şi al convenţiilor internaţionale. El urmează să asigure prin arbitrajul său funcţionarea puterilor politice şi continuarea statului. Era investit să prezideze înalte organisme (guvernul, Consiliul Superior al Apărării Naţionale, Consiliul superior al Magistraturii), să dirijeze negocierile diplomatice şi să ratifice tratatele, să acrediteze ambasadorii. Preşedintele numea şi înlocuia pe primul ministru (fie prin demisia guvernului, fie prin desemnarea altei persoane în postul respectiv). Tot el numea şi membrii cabinetului şi îi destituia la propunerea premierului. Numea, de asemenea, pe 3 dintre membrii Consiliului Constituţional, inclusiv pe preşedintele acestuia, şi pe cei 9 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Se bucura de numeroase prerogative în raport cu puterea legislativă, în calitatea sa de arbitru între puterile publice. Astfel, el promulga legile în intervalul de 15 zile după adoptarea acestora în Parlament. Avea însă şi prerogativa de a trimite înapoi Parlamentului, pentru o nouă deliberare, o lege, în intervalul celor 15 zile anterioare promulgării ei sau de a cere Consiliului Constituţional să o examineze.
Preşedintele poate pronunţa dizolvarea Adunării Naţionale după consultări cu preşedinţii corpurilor legiuitoare şi cu primul ministru, dar nu putea face o nouă dizolvare în anul care urma după noile alegeri parlamentare. Ca şi predecesorii săi, preşedintele din timpul Republicii a V-a nu are dreptul să intre sau să ia cuvântul în Parlament. Putea însă adresa „mesaje către naţiune” ori de câte ori considera necesar. Preşedintele dispunea de dreptul de a organiza, la propunerea guvernului sau a corpurilor legiuitoare, referendum-uri pentru aprobarea pe această cale a unor proiecte care, fie modificau organizarea puterilor în stat, fie se refereau la organisme sau convenţii internaţionale. În practică, preşedinţii au avut iniţiativa referendum-urilor, nici unul dintre acestea nefiind propus de Parlament sau de guvern.
Alegerea preşedintelui urma să aibă loc în condiţii diferite de cele existente în timpul Republicilor a III-a şi a IV-a. Constituţia din 1958 prevedea că şeful statului era ales pentru un mandat de 7 ani, prin sufragiu universal direct, urmând ca modalităţile concrete de aplicare a acestei prevederi să fie stabilite ulterior. Iniţial, preşedintele a fost ales de către un corp electoral lărgit, alcătuit din deputaţi, senatori, primari şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor populare, membri ai Consiliilor generale şi ai Adunărilor teritoriale de peste mări. Ulterior, preşedintele avea să fie ales, potrivit unei legi din 1962, aprobate prin referendum, prin vot universal direct.
În sfera de activitate rezervată executivului au fost definite două sectoare: unul, care cuprinde în mod special politica externă şi de apărare naţională, era rezervat preşedintelui; iar celălalt, ce includea probleme economice, sociale, culturale, aparţinea guvernului. Această teorie a celor 2 sectoare, dezvoltată pe baza unor prevederi constituţionale, a fost extrem de viu discutată în cercurile juriştilor, dând naştere la numeroase interpretări contradictorii. Această doctrină a fost aplicată riguros în timpul preşedinţiei lui Charles de Gaulle, urmând apoi să fie abandonată treptat de către succesorii acestuia. Atribuţiile prezidenţiale au cunoscut o tendinţă vizibilă de extindere în cursul anilor 1970 şi 1980 iar iniţiativele şefului statului aveau să se extindă asupra ansamblului celor două domenii. Pentru a contracara extinderea prerogativelor prezidenţiale, Parlamentul francez a votat în 2005 reducerea mandatului preşedintelui Franţei de la 7 ani la 5 ani.
Prima Republică nu a cunoscut instituţia prezidenţială şi asimilarea acesteia cu instituţiile existente (Directoratul sau Consulatul) ar fi hazardată. În Republica a II-a a existat un şef al executivului, Cavaignac, şi un preşedinte, Ludovic Napoleon Bonaparte. În Republica a III-a au funcţionat un şef al guvernului, Trochu, un şef al puterii executive, apoi preşedinte, Thiers şi 13 preşedinţi: Mac –Mahon, Grevy, carnot, Casimir-Perier, Felix-Faure, Loubet, Fallieres, Poincare, Deschanel, Millerand, Doumergue, Doumer, Lebrun. În perioada de tranziţie spre Republica a IV-a au funcţionat 4 şefi ai guvernului provizoriu: de Gaulle, Gouin, Bidault, Blum. În Republica a IV-a s-au înregistrat 2 preşedinţi – Auriol, Coty – iar în Republica a V-a, până în prezent – Charles de Gaulle, Pompidou, Giscard, Mitterand, Chirac şi Sarkozy şi un preşedinte interimar în două rânduri-Poher.
În momentul preluării supremei magistraturi, aceste personalităţi erau creditate cu o sumă de calităţi, dintre care se detaşa, de obicei, experienţa politică. Ea era evidenţiată şi prin ideile profesate, prin programul de guvernare anunţat, ce se doreau a fi în consens cu ideile şi opiniile majorităţii cetăţenilor. Secondând experienţa, dar uneori şi devansând-o, puteau interveni şi alte elemente de apreciere: merite acumulate în serviciul ţării, constituind un capital de popularitate, întemeiat fie raţional, fie sentimental, pregătire profesională solidă, onestitate, inteligenţă, farmec personal. Cei mai mulţi dintre şefii statului aveau formaţie juridică şi au profesat ca avocaţi: Thiers, Grevy, Loubet, Fallieres, Poincare, Millerand, Doumergue, Auriol, Coty, Poher, Mitterand. Unii dintre ei au deţinut şi poziţii înalte în magistratură. Ca profesori de liceu au funcţionat Doumer şi Pompidou, ca ingineri – Carnot şi Lebrun; ca inspector financiar Giscard. Din lumea afacerilor proveneau Casimir – Perier şi Felix-Faure. Militari de carieră erau Mac – Mahon şi Petain, ambii mareşali şi de Gaulle, general.
Cei mai mulţi dintre preşedinţii francezi au avut o carieră publică întinsă de-a lungul multor decenii. Din acest punct de vedere, recordul îi aparţine lui Millerand, care s-a aflat în arena politică timp de peste 56 de ani, între 1884 şi 1940. Însă durata carierei politice a celor mai mulţi preşedinţi francezi a oscilat între 30 şi 40 de ani. O prezenţă pe scena politică mai mică de 25 ani au înregistrat numai Felix – Faure, Pompidou şi actualul preşedinte, Sarkozy.
În cursul ascensiunii lor, viitorii preşedinţi au deţinut numeroase demnităţi şi funcţii publice. Cu excepţia celor care au fost militari de carieră, restul, fără excepţie, au fost parlamentari. Mulţi dintre ei fuseseră prim – miniştri şi toţi (cu excepţia lui Grevy şi Deschanel) deţinuseră funcţii guvernamentale. În momentul alegerii ca preşedinte, oamenii politici respectivi deţineau înalte demnităţi: preşedinte al Senatului (Loubet, Fallieres, Doumergue, Doumer, Lebrun), preşedinte al Camerei Deputaţilor (Grevy, Casimir – Perier, Deschanel) sau al Adunării Naţionale (Auriol), prim – ministru(Poincare, Millerand, de Gaulle). Alţii erau miniştri sau parlamentari influenţi (Sarkozy). În timpul Republicii a III-a ajunsese aproape o tradiţie ca preşedintele în funcţie al Senatului să fie aspirantul cel mai îndreptăţit la preşedinţie.
Candidaţii la preşedinţie trebuiau să se bucure de o reputaţie neştirbită. Nici unul dintre ei nu a suferit condamnări de drept comun, dar câţiva au fost arestaţi şi condamnaţi din motive politice, ori s-au aflat în prizonierat. Ludovic Napoleon Bonaparte, arestat după tentativa de lovitură de stat din 1840, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a stat încarcerat până în 1846, când a evadat. Thiers, arestat la 2 decembrie 1851, eliberat după 6 zile, s-a înapoiat în ţară în anul următor. Mac –Mahon, luat prizonier la Sedan, în cursul războiului franco – prusac din 1870-1871, a fost pus în libertate la cererea lui Thiers.
S-au aflat în prizonierat: de Gaulle, în timpul primului război mondial, iar Auriol şi Mitterand în timpul celui de-al doilea război mondial, pe perioade scurte. De Gaulle a fost condamnat în iulie 1940 la 4 ani închisoare, iar în august 1940 la moarte în contumacie şi confiscarea totală a averii, de către regimul de la Vichy. Căderea acestuia a atras după sine şi anularea pedepsei. Alţi doi foşti şefi ai statului au suferit pedepse privative de libertate. Lebrun s-a aflat cu arest la domiciliu sau în detenţie în timpul celui de al doilea război mondial. Petain, arestat în aprilie 1945, a fost condamnat la moarte în 14 august 1945, pedeapsă ce i-a fost comutată în detenţie pe viaţă. Pentru a candida la funcţia de preşedinte al Franţei trebuiau îndeplinite cumulativ câteva condiţii. Cele actualmente în vigoare cer candidatului la preşedinţie să fie cetăţean francez, indiferent de sex, să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani împliniţi şi să-şi fi îndeplinit obligaţiile serviciului militar sau cele echivalente. Nu pot intra în competiţia electorală cei condamnaţi penal, interzişi la drepturi civile prin decizie judecătorească nerevocată şi anumite categorii de debitori.
Situaţiile în care se organizau alegeri prezidenţiale erau: introducerea regimului republican (în continuarea regalităţii, a Imperiului etc.); încheierea mandatului prezidenţial anterior; vacanţa funcţiei prezidenţiale (prin deces, demisie, etc. a fostului titular). După apariţia unei asemenea situaţii se proceda la alegerea unui nou preşedinte. Componenţa electoratului prezidenţial şi modul de alegere au variat considerabil în timp. În Republica a II-a s-a practicat desemnarea preşedintelui prin sufragiul universal masculin: votul era secret, dar completarea buletinului putea avea loc oriunde, alegătorul trebuind numai să îl depună în urnă după apelul nominal. Era declarat ales candidatul care întrunea majoritatea simplă a sufragiilor.
În Republica a III-a, colegiul electoral, numit Congres, era format din totalul senatorilor şi al deputaţilor, care se întruneau în acest scop la Versailles. Votul era secret şi avea loc în urma apelului nominal al deputaţilor şi senatorilor. Se desfăşurau atâtea tururi de scrutin câte erau necesare pentru obţinerea majorităţii absolute a voturilor în favoarea unuia dintre candidaţi. În practică însă, nu au avut loc decât unul sau două tururi de scrutin. Acest fapt se datora în parte şi uzanţei ca, înaintea scrutinului, să aibă loc o întrevedere a grupurilor parlamentare pentru desemnarea unui candidat comun, în favoarea căruia se desistau alţi competitori din aceleaşi grupuri parlamentare.
În Republica a IV-a, colegiul electoral continua să fie Parlamentul, format acum din Adunarea Naţională şi Consiliul Republicii. Mecanismul votării era asemănător cu cel din timpul Republicii a III-a. de menţionat că, pentru alegerea lui Coty, au fost necesare 13 tururi de scrutin. Iniţial, în Republica a V-a, preşedintele urma să fie ales de un colegiu electoral lărgit compus din parlamentari şi notabilităţile departamentale şi locale, în total peste 80 000 de persoane. Pentru alegerea preşedintelui erau prevăzute 2 tururi de scrutin: la primul era necesară majoritatea absolută a voturilor, iar în cazul neobţinerii ei, la al doilea, era era suficientă majoritatea relativă a voturilor. Mai târziu, în 1962, a fost introdus, prin referendum, un nou sistem electoral prezidenţial, care stabilea, între altele, revenirea – după 11 decenii – la sufragiul universal. Erau prevăzute tot două tururi de scrutin: dacă la cel dintâi nu era întrunită majoritatea absolută a voturilor, se organiza un al doilea tur, cu participarea numai a primilor doi clasaţi.
Dacă mandatul anterior se încheiase la data prescrisă, alegerile se desfăşurau cu cel puţin 30 de zile înaintea acestei date şi noul preşedinte intra în funcţiune la amiaza zilei când expira mandatul predecesorului său. Dacă funcţia era vacantă, alegerile se ţineau cât mai curând posibil - în 1-3 zile în timpul Republicii a III-a şi în termen de 60 de zile sub Republica a V-a. În timpul Republicii a III-a şi a IV- a nu se desfăşura o campanie prezidenţială iar înainte de scrutin parlamentarii nu discutau despre candidaţi şi nici aceştia nu aveau obligaţia să-şi prezinte programul politic. În schimb, în timpul Republicii a V-a, au loc campanii prezidenţiale desfăşurate – pe măsura trecerii timpului – cu mijloace tot mai diverse(radio, televiziune, presă, ziare, afişe, mitinguri etc.), în cadrul cărora candidaţii îşi prezintă opţiunile politice. Costul campaniei prezidenţiale este suportat parţial de către candidaţi şi parţial de către stat.
Investirea noului preşedinte are loc la Palatul Elysee, unde rezultatul alegerilor era proclamat oficial în prezenţa celor mai înalţi demnitari ai statului. Preşedinţii Franţei se bucurau, pe durata exercitării mandatului şi de diverse atribuţii sau privilegii onorifice, cele mai multe moştenite din timpul monarhiei. Astfel, reluând o tradiţie inaugurată de regele Ludovic al XIV-lea în 1672, preşedinţii Republicii erau de drept protectorii Academiei Franceze. În această calitate ei puteau, fie să blocheze, fie să nu recunoască alegerea unui candidat indezirabil ca academician. În practică, au uzat rar de acest drept. Şeful statului francez purta şi titlul de coprotector al Pricipatului Andorra (situat în Munţii Pirinei, între Franţa şi Spania).