Multe state din Europa de Est au adoptat un sistem semi-prezidenţial, adicã un sistem în care şeful statului este ales prin vot popular, puterea executivã fiind împarţitã între acesta şi un prim-ministru învestit cu încredere de cãtre legislativ. Dezbaterile cu privire la eficienţa acestui sistem constituţional şi despre capacitatea sa de a produce un regim stabil sunt numeroase în lucrãrile de specialitate, mai ales cele referitoare la analiza asupra instituţiei şefului de stat.
Giovanni Sartori clasificã sistemele politice ca prezidenţiale şi parlamentare. Într-un sistem prezidenţial criteriul principal este cã şeful de stat sã fie ales prin vot popular direct, iar parlamentul nu poate sã numeascã sau sã rãstoarne guvernul. Preşedintele este cel ce întruchipează puterea executivã, iar legislativul se aflã în autonomie de executiv, aceste puteri echilibrându-se reciproc. Sistemul american este singurul sistem prezidenţial pur viabil, divizarea preşedinte–congres putând suscita probleme şi impas politic Sartori concluzionând cã “sistemul american funcţioneazã, sau a funcţionat, în ciuda constituţiei sale, nu mulţumitã acesteia”. În România, actualmente funcţionează un regim semiprezidenţial. Este un sistem ce produce şi el conflicte la nivelul executivului şi blocaje decizionale. Se caracterizeazã mai ales prin faptul cã decizia aparţine în primul rând prim-ministrului, iar preşedintele are puterea de a interveni fie sporadic, fie sistematic în anumite domenii, mai ales în politica externã şi cea de apărare, fiind în primul rând un mediator între instituţiile statului.
Spre deosebire de sistemul prezidenţial, în sistemul parlamentar puterea este împarţitã între legislativ şi executiv, şi nu pe o separare strictã. Empiric întâlnim multe varietãţi de parlamentarism şi nu întotdeauna parlamentul prevaleazã asupra executivului, sistemul de tip englez fiind o dovadã clarã în acest sens. În Regatul Unit al Marii Britanii, regele sau regina îl învesteşte în funcţia de prim-ministru pe liderul partidului majoritar, şi deasemenea în numeroase sisteme multipartidiste cabinetele care se formeazã prin negocieri între partide sunt numite de cãtre şeful statului fãrã alegeri formale sau învestiturã. În sistemele parlamentare executivul este reprezentat de miniştrii spre deosebire de sistemul prezidenţial. Aici preşedintele nu are miniştrii, ci doar consilieri, el având puterea de a lua orice decizie “cu sau fãrã, şi chiar împotriva sfatului cabinetului”. În sistemul parlamentar, dupã cum continuã Lijphart, cele mai importante decizii trebuie asumate de cãtre cabinet, ca un întreg, nu doar de cãtre prim-ministru.
Instituţia prezidenţială in Romania are o istorie scurtă. Funcţia de preşedinte al republicii a fost creată abia în 1974, în timpul şi pentru Nicolae Ceauşescu. După abolirea monarhiei la 1 decembrie 1947, când s-a proclamat republica, şeful statului s-a chemat iniţial “preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale”. Iar din 1961, când Prezidiul M.A.N. s-a transformat în Consiliu de Stat, şi până în 1974, titulatura oficială a şefului statului era “preşedinte al Consiliului de Stat”. În 1974, pentru prima dată în istoria României, apărea funcţia de preşedinte al Republicii. În primii ani ai regimului comunist funcţia de şef al statului era simbolică, deţinătorul ei neavând în realitate nici o putere. Adevarata conducere era asigurată de către structurile Partidului Comunist Român, mai concret de secretarul general al partidului. Înaintea lui Ceauşescu în funcţia de şef al statului român au fost Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica.
În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale. În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, dădea impresia că încearcă să se elibereze de dominaţia sovietică, atragând simpatia şi aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle şi Richard Nixon. În C.A.E.R., la indicaţia lui, delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea U.R.S.S.
De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul şi cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii(Nixon şi Ford).În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în română şi distribuite pe scară largă în ţară.Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale româneşti. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinţă locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii, era: „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forţelor armate”. Deseori se adăugau şi apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepţională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptăţii şi păcii, şi socialismului”, „geniul Carpaţilor”, „marele conducător”. Consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, era „savant de renume mondial” şi „mamă iubitoare” a poporului.
Evenimentele sângeroase de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist.Spre exasperarea majorităţii covârşitoare a românilor, Ceauşescu este confirmat în fruntea P.C.R. pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al P.C.R. din noiembrie 1989.
În perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, instituţia prezidenţială în România este reprezentată de Ion Iliescu (1990-1996; 2000-2004), Emil Constantinescu (1996-2000) şi Traian Băsescu (2004- prezent).