Magna Charta a exercitat o influenţă incostentabilă asupra vieţii politice a Angliei: abuzurile regalităţii au fost îngrădite de marea nobilime susţinută de oraşe, de mica nobilime provincială şi de clerul superior. În cursul sec. XIII, luptele politice s-au dat în jurul Chartei şi rezultatul lor a fost un parlament colaborând cu regalitatea. În 1215 se formează primul organ mandatat să supravegheze ca hotărârile regale să fie conforme cu legea ţării: un Consiliu de 25 de membri ( 24 de baroni şi primarul Londrei) avea să judece plângerile îndreptate împotriva Coroanei.
Prevederile de la Oxford ( 1258), smulse de baroni regelui Henric al III-lea au întărit şi mai mult oligharhia nobiliară. Prin acest document, se cerea ca autoritatea regală să fie în întregime supusă controlului baronilor. Cavalerii şi orăşenii au cerut şi ei un drept asemănător, în Prevederile de la Westminter. Luptele pentru discutarea problemelor în stat au determinat convocarea Parlamentului în 1265. Acum au fost convocaţi pentru prima dată reprezentanţi ai cavalerilor şi oraşelor iar în 1295 s-a consacrat practica de a întruni pe reprezentanţii celor trei stări ( cler, nobilime şi oraşe) în Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.
Termenul Parlament este folosit din Anglia din anul 1239, dar la început, el însemna pur şi simplu acţiunea de a vorbi. La primul Parlament al Angliei din 1265, participau la dezbateri câte 2 cavaleri de fiecare shire şi 2 reprezentanţi de fiecare oraş sau târg, aceştia din urmă fiind convocaţi printr-un act trimis nu sfheriff-ului, ci direct oraşului. Toate elementele viitorului Parlament englez sunt reunite: lorzi, deputaţi ai comitatelor, reprezentanţii oraşelor. Dar deputaţii comitatelor şi oraşelor nu sunt acolo decât cu „titlu consultativ”.
Sub domnia regelui Angliei Eduard I (1272-1307) apare pentru prima oară un Parlament compus din două camere, dar crearea instituţiilor parlamentare n-a fost un act conştient, urmărit în mod deliberat. Convocat de rege ca un instrument de guvernământ, Parlamentul a devenit încetul cu încetul un instrument de control în mâinile baronilor, apoi în ale naţiunii întregi. La origine stă Marele Consiliu al suveranilor normanzi. Regele prezidează în persoană Camera Lorzilor, în evul mediu, în ziua când vine să citească mesajul regal. Din vremea lui Eduard I a intrat în uz să fie consultaţi, în cazurile mai grave, nu numai lorzii, ci şi reprezentanţii „comunităţilor”: 2 cavaleri de fiecare shire (comitat) şi câte 2 reprezentanţi ai fiecărui oraş mai important din Anglia. Scopul acestei convocări era dublu: în primul rând, regele realiza că un impozit era mai bine acceptat dacă cerea părerea celor care urmau să-l plătească; în al doilea rând, neavând din cauza dificultăţilor de comunicare, niic un mijloc de a cunoaşte opinia publică, considera că era necesar să facă din când în când o expunere cu privire la situaţia regatului unor oameni care, venind din toate comitatele engleze, puteau apoi, prin rapoartele lor, să creeze în ţară un climat favorabil politicii regale.
La început, deputaţii comitatelor şi oraşelor nu luau parte în nici un fel la dezbaterile Parlamentului ci doar ascultau în tăcere. Un spaeker (pe atunci funcţionar al Coroanei) comunica Parlamentului şi regelui asentimentul sau obiecţiile lor. Dar foarte curând se seprinseseră să discute între ei şi, pe la finele sec. XIII (1295), le-a fost atribuită o sală de consiliu a călugărilor din Westminster ca loc de întrunire. Trebuie remarcat faptul că primele şedinţe ale reprezentanţilor Comunelor sunt secrete; ele sunt tolerate, nu legale. La început, Camera Comunelor nu putea decât să prezinte petiţii.
În Anglia, numai baronul proprietar al un unei baronii, şef de familie, avea dreptul de a fi chemat în Camera Lorzilor, dar numai dacă era întâiul născut. Titlul de lord se transmite astfel ereditar, de la o generaţie la alta. În sec. XIV-XV, în Anglia, Parlamentul adoptă legislaţia regatului şi votează impozitele, în colaboare cu instituţia monarhică. Camera Comunelor a votat impozite, în timpului războiului de 100 de ani cu Franţa, pentru echiparea şi susţinerea armatei engleze. În veacul al XVI-lea, trecerea Angliei la reforma protestantă a fost votată de Parlament (prin legile din anii 1529-1536), care a adoptat toate măsurile propuse de regele Henric al VIII-lea. Dar la sfârşitul domniei Elisabetei I (1558-1603), Paralamentul devenise conştient de forţa sa şi critica adusă actelor Coroanei, deşi respectuoasă, dovedea limpede independenţa şi autoritatea Camerei Comunelor. În secolul al XVII-lea, absolutismul regilor din dinastia Stuart a declanşat un conflict de durată între rege şi Parlament, regele Carol I Stuart refuzând să mai convoace Parlamentul şi guvernând Anglia singur.
Ca o consecinţă a „Revoluţiei glorioase” din 1688/1689, în Anglia s-a instaurat regimul monarhiei constituţionale, odată cu încoronarea lui Wilhelm de Orania şi a soţiei sale Maria, care au semnat Declaraţia drepturilor(1689) iar Parlamentul a devenit cea mai importantă instituţie politică din Anglia. În 1694 s-a decis că Parlamentul să fie convocat cel puţin o dată la 3 ani şi că nici un Pralament nu va putea dura mai mult de 3 ani. În anul 1707, Parlamentul Scoţiei şi-a încetat existenţa, deputaţii săi fiind cooptaţi în Pralamentul de la Londra. Ideea responsabilităţii ministeriale şi guvernamentale în faţa Parlamentului apare în în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în timpul domniei regelui George I (1714-1727) şi a prim-ministrului Walpole.
Reforma electorală din 1832 a introdus schimbări majore în viaţa politică a Angliei, prin eliminarea reprezentanţilor „târgurilor putrede” din Parlament. „Târgurile putrede” cu mai puţin de 2000 de clocuitori au fost suprimate ca circumscripţii electorale. Localităţile cu populaţie între 2000 şi 4000 de locuitori pierdeau un reprezentant din doi în Camera Comunelor. Cele 144 de locuri disponibile în Camera Comunelor au fost împărţite între oraşele cele mai importante. Londra a câştigat 10 locuri, oraşele Liverpool, Manchester, Birmingham, Newcastle obţineau câte 2 locuri de deputaţi în Parlament. Repartizarea locurilor în Camera Comunelor favoriza în general Nordul industrial al ţării, în dauna Sudului agricol. Se menţinea însă votul cenzitar. În fond, legea crea un corp electoral format din micii burghezi ai oraşelor şi fermierii de la ţară. Muncitorii din uzine ca şi muncitorii agricoli rămâneau fără reprezentanţi în Parlament.
În 1867, Disraeli a acordat drept de vot muncitorilor din oraşe iar în 1884 Gladstone a acordat drept de vot şi muncitorilor agricoli. Începând cu 1884, în Anglia, din 7 milioane de bărbaţi adulţi votează 5 milioane. Nu mai sunt excluşi decât cei care locuiesc în casa stăpânului lor (servitorii) şi cei care locuiesc în casa părintească (tinerii), precum şi toate femeile. Votul universal a fost introdus în 1918 prin Representation of the People Act, care a acordat drept de vot tuturor bărbaţilor, precum şi femeilor de la vârsta de 30 de ani în sus. Acest fapt a determinat democratizarea totală a Parlamentului britanic.