Conceptul privind „drepturile consumatorilor“ îşi are originea în „Carta drepturilor consumatorilor“, definită de preşedintele Kennedy, în anul 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Acesta este considerat primul semn prin care administraţia recunoştea justeţea principiilor pentru care luptau reprezentanţii consumatorilor. În viziunea Cartei, drepturile consumatorilor comportă următoarele elemente: dreptul la siguranţă, dreptul de a fi informat, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. La rândul său, preşedintele Nixon a adăugat alte două drepturi ale consumatorului, şi anume: dreptul de a-i fi înregistrată insatisfacţia şi dreptul de a-i fi auzite reclamaţiile. În anul 1975, preşedintele Gerald Ford a afirmat că trebuie să-i fie recunoscut consumatorului şi dreptul la educaţie în calitatea sa de consumator. Sub presiunea mişcării consumeriste s-a adăugat al şaptelea drept, anume cel al unui mediu nepoluat.
În anul 1977, în urma întâlnirilor avute cu mai mulţi activişti pentru protecţia consumatorilor, preşedintele Carter a instituit aceste drepturi ca fiind fundamentale. Ulterior, la nivelul O.N.U. prin Rezoluţia nr. 39-248 din aprilie 1985, s-a elaborat un set de principii şi măsuri fundamentale cu scopul de a proteja consumatorii faţă de produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în
pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele legitime ale consumatorilor.
În acest document sunt exprimate următoarele drepturi ale consumatorilor:
- protecţia consumatorilor faţă de produsele care le afectează sănătatea şi siguranţa;
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- accesul la informaţii corecte, care să permită consumatorilor să facă o alegere în conformitate cu necesităţile exprimate;
- dreptul de a fi educat în calitate de consumator;
- dreptul de a fi despăgubit în mod eficient;
- libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul proceselor decizionale care îi afectează. La rândul său, Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori
– IOCU, constituită în anul 1960, a elaborat următoarea formulare a drepturilor consumatorilor:
- dreptul la satisfacerea nevoilor;
- dreptul la siguranţă;
- dreptul de a fi informat;
- dreptul de a alege;
- dreptul de a fi ascultat;
- dreptul la despăgubiri;
- dreptul la educare;
- dreptul la un mediu ambiant sănătos.
Pentru statele membre ale Comunităţii Europene, Consiliul Europei a adoptat în anul 1973 „Carta pentru protecţia consumatorilor“, unde sunt precizate principiile unei politici eficiente de asistenţă, de reparare a daunelor, informare, educare şi reprezentare a consumatorilor. Sunt avute în vedere următoarele drepturi care figurează de altfel în documentele oficiale ale ţărilor europene:
- dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a i se presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea, securitatea sau viaţa, ori să-i afecteze drepturile şi interesele legitime;
- dreptul de a fi informat complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o va lua în legătură cu achiziţionarea unui produs sau solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai bine nevoilor sale;
- libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care le apreciazăca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lui de consum;
- dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele, furnizorii de produse şi servicii;
- dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor;
- dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative.