Politica comunitară în domeniul protecţiei consumatorilor a beneficiat de o reglementare specifică prin Tratatul de la Maastricht care a introdus în Tratatul CE un nou titlu XI (devenit XIV) - „Protecţia consumatorilor“. Primele acţiuni concrete venite în sprijinul protecţiei consumatorilor le-au constituit elaborarea a două programe preliminare pentru informarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor adoptate de Consiliu la 14 aprilie 1975 şi 19 mai 1981.
În cadrul acestor programe au fost stabilite 5 obiective fundamentale menite să asigure protecţia consumatorilor şi anume:
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- protecţia sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
- dreptul la repararea daunelor provocate prin utilizarea normală a bunurilor;
- dreptul de participare şi reprezentare la luarea deciziilor;
- dreptul la informare şi publicitate.
Primul obiectiv vizează domenii esenţiale precum: încheierea contractelor, indicarea corectă a preţurilor, combaterea publicităţii mincinoase, controlul de calitate al bunurilor, protecţia originii produselor etc. Al doilea obiectiv are menirea de a determina crearea unui sistem rapid de informare asupra calităţii produselor, măsuri de control şi verificare ce se impugn în cazul unor produse specifice (produse cosmetice, farmaceutice etc.), controlul de securitate pe care îl implică folosirea jucăriilor, a produselor electrice etc. Pentru punerea în practică a celui de–al treilea obiectiv s-au adoptat numeroase directive care reglementează răspunderea pentru produsele defectuoase. Acestora li se adaugă Directiva nr. 85/374 a Consiliului care reglementează accesul consumatorilor la justiţie şi Directiva nr. 1998/27 care priveşte acţiunile în justiţie pentru protecţia consumatorilor. Realizarea următorului obiectiv este asigurată prin activităţi organizate în cadrul structurilor instituţionalizate precum: Comitetul consumatorilor – serviciu care funcţionează la nivelul Comisiei Europene din 1973 - şi Biroul european al
consumatorilor. Aceste structuri îndeplinesc atribuţii de informare şi consultare, prezentând Comisiei propuneri în sprijinul adoptării de acte normative comunitare care să protejeze interesele consumatorilor.În martie 1995 a fost creată Direcţia Generală XXIV, cu un caracter distinct în aparatul administrativ al Comisiei, care este organizată în următoarele
compartimente:
- relaţii cu alte instituţii comunitare şi cu organizaţiile de consumatori;
- conceperea şi aplicarea legislaţiei;
- siguranţa produselor şi serviciilor;
- politica pentru calitate şi accesul pe piaţă;
- informarea şi educarea consumatorilor;
- tranzacţii financiare.
Dreptul la informare şi publicitate este consacrat într-un număr însemnat de acte juridice comunitare precum:
- Directiva nr. 79/112 a Consiliului din 18.12.1979 privind etichetarea,
prezentarea şi publicitatea produselor alimentare modificată prin Directiva 97/4 din 27. 01. 1997 care stabileşte în sarcina producătorilor obligaţia de a indica denumirea produselor şi alte caracteristici cum sunt: termenul de valabilitate, compoziţie, cantitate
- Directiva nr. 98/6 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.02.1998 privind modalităţile de indicare a preţurilor produselor comercializate;
- Directiva nr. 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 prin care se interzice publicitatea mincinoasă, modificată prin Directiva 97/ 55/CE din 6 octombrie 1997.
- Prin Recomandarea nr. 28/276 din 30 martie 1998, Comisia a stabilit principiile aplicabile autorităţilor naţionale, altele decât tribunalele competente, să reglementeze litigiile consumatorilor. Aceste principii se referă la: eficacitatea si legalitatea măsurilor, la dreptul de reprezentare, la accesul liber la aceste
proceduri, la independenţa, transparenţa si caracterul contradictoriu al procedurilor de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor;
- Prin Recomandarea 2001/1016 a Comisiei din 4 martie 2001 au fost indicate organele extrajudiciare cu atribuţii in solutionarea pe cale amiabilă a litigiilor consumatorilor;
- La 12 ianuarie 2000, Comisia a publicat Cartea albă asupra securităţii alimentare. Dintre obiectivele stabilite în acest document privind protecţia consumatorilor cele mai importante se referă la:
- necesitatea instituirii unei Autorităţi europene independente cu atribuţii în domeniul monitorizării măsurilor privind siguranţa alimentară;
- elaborarea unui cadru juridic adecvat;
- crearea unor sisteme de control naţionale armonizate;
- instituirea unui dialog social organizat intre consumatori, producători şi comercianţi.
În prezent Uniunea Europeană concepe politica de protecţia a
consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi mijloace proprii, specifice. Este o orientare recunoscută clar prin Tratatul de la Maastricht care legitimează pe deplin caracterul distinct şi autonom al politicii faţă de consumator şi o recunoaşte ca parte integrantă a politicii generale privind piaţa internă.
O politică activă în ceea ce-i priveşte pe consumatori este strâns legată de imperfecţiunile inerente ce caracterizează funcţionarea pieţei interne. De altfel, încă de la instituirea Pieţei comune, întreaga ideologie comunitară a fost fundamentată pe baza respectării a 4 libertăţi fundamentale:
- libertatea de circulaţie a mărfurilor;
- libertatea de circulaţie a persoanelor;
- libertatea de circulaţie a capitalurilor;
- libertatea de circulaţie a serviciilor.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre. Realizarea pieţei commune a constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară. Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 nu s-au ridicat la nivelul obiectivelor comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să procedeze la o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică astfel că a propus realizarea unei „pieţe interne“.
Piaţa internă este definită ca: „un spaţiu fără frontiere, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor se desfăşoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale“. Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, a incorporate conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992.
În acest context a fost liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor, s-au înregistrat progrese în privinţa libertăţii de stabilire şi prestări servicii. În acest cadru se poate afirma că realizarea pieţei interne în care produsele şi serviciile să poată circula liber, pe de o parte, şi protecţia consumatorilor din statele ce alcătuiesc această piaţă, pe de altă parte, reprezintă două politici distincte cu obiective oarecum contradictorii. În timp ce constituirea pieţei unice urmăreşte eliminarea barierelor comerciale dintre statele integrate, pentru a
asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor obstrucţionează, nu de puţine ori, aceste iniţiative invocând pretextul apărării şi garantării securităţii consumatorilor de pe pieţele naţionale. În acest context realizarea echilibrului necesar între interesul de a crea şi consolida piaţa unică şi de a asigura protecţia consumatorilor este o sarcină dificilă pentru orice stat şi autoritate multinaţională. Promovarea intereselor consumatorilor trebuie privită înainte de toate ca parte
integrantă a unei politici generale axate pe bunăstarea cetăţenilor. Înfiinţarea unei vaste pieţe interne constituie mijlocul şi nu scopul creării Uniunii Europene. Ori de câte ori se naşte un conflict între politica pieţei interne şi reglementările naţionale ce au ca obiect protecţia consumatorilor se găseşte un remediu, câtă vreme măsurile naţionale nu reprezintă forme deghizate de protecţionism, care de
cele mai multe ori îl constituie armonizarea prevederilor legislative ale statelor membre. Asperităţile şi chiar elementele de conflict dintre normele dreptului comunitar şi normele juridice ale statelor membre nu vor putea fi eliminate decât prin „armonizarea legislaţiei“, proces care a început chiar din momentul adoptării Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi care este în continuă desfăşurare şi în prezent. Normele comunitare referitoare la protecţia consumatorilor impun un înalt nivel de protecţie însă, în anumite domenii, statele membre pot aplica nivele de protecţie mai ridicate, norme mai severe decât cele din legislaţia comunitară, cu condiţia ca ele să nu creeze piedici în schimburile comerciale.
Spaţiul Uniunii Europene cunoaşte mai multe sisteme de protecţie a consumatorilor. Un prim sistem este cel german care lărgeşte sfera intereselor protejate de dreptul concurenţei neloiale. Aici afirmarea drepturilor de protecţie a consumatorilor s-a realizat în cadrul Legii pentru reprimarea concurenţei neloiale ce are un dublu scop, respectiv apărarea intereselor individuale ale comercianţilor,
îmbinată cu apărarea intereselor consumatorilor. În sistemul francez, alături de dreptul concurenţei neloiale care rămâne în cadrul său clasic, s-a dezvoltat în paralel un drept al consumatorilor, protecţia
acestora fiind asigurată prin reglementări speciale care prevăd, în majoritatea cazurilor, răspunderi penale.
Sistemul suedez asigură protecţia consumatorilor, în principal, prin intervenţia statului, neexistând organizaţii independente care au drept scop exclusiv acest domeniu. Menţionăm şi sistemul italian în care există un fel de cod privat de autoreglementare, care are la bază libertatea contractuală şi sistemul belgian unde este reglementată amănunţit obligaţia de informare a consumatorului, sunt definite şi sancţionate clauzele abuzive fiind constituită o Comisie specială, care
poate fi sesizată în legătură cu asemenea clauze.