La 6 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 193 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori unde, în art. 4, se defineşte noul concept: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor“. În vederea creării unui nou concept care se bucură de o autonomie aparte, norma legală a trebuit să-şi găsească o sursă justificativă. Din definiţia normativă a clauzei abuzive rezultă că aceasta este buna-credinţă. Este motivul pentru care vom proceda la o scurtă discuţie asupra buneicredinţe.
Pentru început arătăm că noţiunea a fost folosită pentru cele mai variate domenii ale dreptului privat: de la sancţionarea manoperelor dolozive sau a reticenţei în informare ajungând până la diversele şi variatele forme ale fraudei. Buna-credinţă a cunoscut o întruchipare cu totul specială în domeniul contractului. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie interpretarea jurisprudenţială a citatului art. 970 C. civ. Interpretarea ad litteram a textului de lege evidenţiază că se are în vedere buna-credinţă legată de executarea obligaţiilor
contractuale. De altfel, acesta pare să fi fost şi înţelesul pe care autorii codului au vrut să-l confere textului. Totuşi, numeroase hotărâri judecătoreşti au apelat la textul legal pentru a justifica interpretări ale comportamentului uneia dintre părţi, specific perioadei precontractuale. Prin astfel de aplicaţii, interpretarea art. 970
alin. (1) C. civ. [art. 1134 alin. (3) C. civ. fr.], a rupt barierele impuse de interpretarea gramaticală şi, în absenţa unor prevederi legale, a extins obligaţia de bună-credinţă şi la faza precontractuală, „forţând“astfel, textul legal. Noua ipostază a obligaţiei de bună - credinţă rămâne însă extrem de difuză sau, mai bine spus, „straniu de omniprezentă“în relaţiile contractuale. Acest lucru se datorează, după cum s-a subliniat, lipsei de autonomie a principiului bunei -
credinţe la care s-ar adăuga şi vocaţia sa universală de a completa normele legale. Este motivul pentru care obligaţia de bună - credinţă a fost calificată ca o obligaţia absolută şi totodată implicită.
Aceste considerente trimit la principii şi mai vaste, deja enunţate, cum ar fi autonomia de voinţă sau subspecia sa, libertatea de a contracta. Evoluţia dreptului vădeşte necesitatea ca aceste principii să fie regândite de pe alte poziţii, generate
de apariţia şi amploarea unor fenomene economice şi sociale noi, cum ar fi bunăoară „consumerismul“. Aceste fenomene impun dreptului o serie de limtări profund nonliberale dacă avem în vedere fundamentele ideologice care au stat la baza redactării Codului civil. În relaţiile de consum, libertatea contractuală a consumatorului este strivită de puterea economică a profesionistului. Ca un revers, libertatea contractuală a profesionistului este îngrădită de normele legale menite să - l protejeze pe consumator şi care îi impun o serie de reguli drastice. Cum arătam, buna - credinţă în contracte semnifică o normă obiectivă de comportament: a nu dăuna celeilalte părţi. În concluzie, încălcarea obligaţiei de bună - credinţă, reprezintă un veritabil abuz de drept. Afirmaţia nu este exagerată dacă se are în vedere că, în dreptul ţărilor europene (cu excepţia Angliei şi Suediei), abuzul de drept este conceput ca o încălcare a exigenţei generale de
bună - credinţă în exercitarea unui drept. Iată de ce, definirea clauzei abuzive, adică a unei clauze întemeiate pe abuzul uneia dintre părţi, trebuia să aibă ca punct de plecare buna-credinţă. Acesta este
motivul pentru care, şi reglementarea comunitară trimite la buna - credinţă atunci când defineşte clauzele abuzive (art. 3.1 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).