Raporturile contractuale din domeniul protecţiei consumatorilor îşi au izvorul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în contracte de adeziune. Acestea au devenit în ultimii ani o prezenţă din ce în ce mai des întâlnită în planul relaţiilor contractuale. Încă de la apariţia lor, ca un complement inevitabil al producţiei şi distribuţiei de masă, aceste forme contractuale au fost privite cu circumspecţie. Produs al revoluţiei industriale din secolul al XIX-lea, contractul cuprinzând
(aproape) în întregime clauze preredactate a cunoscut o cvasigeneralizare în societatea de consum a acestui secol. În acest context, odată cu standardizarea producţiei de bunuri şi servicii, din raţiuni de ordin economic şi juridic, s-a impus şi standardizarea clauzelor contractuale în temeiul cărora aceste bunuri şi servicii
sunt puse la dispoziţia publicului. Acest fenomen a avut drept rezultat
restrângerea substanţială a libertăţii contractuale. Astfel, beneficiind de puterea sa financiară ce îi asigură o poziţie privilegiată, agentul economic poate impune celeilalte părţi din contract (consumatorul) unele clauze pe care nu le supune negocierii. În aceste cazuri, consumatorul poate să accepte ori să refuze încheierea unui contract de adeziune. Pe bună dreptate sunt autori care arată că şi această
opţiune este iluzorie, datorită poziţiei monopoliste a agentului economic:contractele de furnizare a apei, gazelor, energiei electrice, prestarea serviciilor de telecomunicaţii etc.
Este clar că existenţa unui raport contractual în cadrul căruia conţinutul contractului este opera exclusivă a voinţei profesionistului implică o prezumţie absolută de inegalitate a părţilor. În acelaşi timp, versatilitatea patentă a comerciantului care urmăreşte profitul dă naştere unei prezumţii simple de abuz. De aceea, s-a arătat că, în asemenea contracte există întotdeauna o doză mai mică sau mai mare de injusteţe, datorată inegalităţii părţilor. În asemenea condiţii,
restabilirea echilibrului contractual este o sarcină complexă pentru dreptul modern al contractelor care trebuie să răspundă acestei provocări.Mult timp s-a considerat că justeţea contractuală provine din raportul de egalitate dintre părţi. S-a mai spus, în temeiul unei interpretări liberale asupra contractului, că nu se poate vorbi de un contract „just“decât dacă acesta a fost liber acceptat, ceea ce presupune o informare corectă şi, în acelaşi timp, o voinţă
liberă (şi în sensul de a nu fi supusă presiunilor economice).
Se pune întrebarea, cum se poate interveni atunci când contractul este „injust“? Nu avem aici în vedere mijloacele care duc la anularea contractului sau la daune - interese (cum sunt acţiunile care sancţionează viciile de consimţământ, cauza ilicită sau imorală etc.) ci modalitatea concretă de operare asupra contractului, înţeleasă într - un sens oarecum procedural. Intervenţia are loc prin
aşa - numita justiţie comutativă, care poate fi înţeleasă ca modalitatea de echilibrare a contractului (mai precis a intereselor părţilor) sau dacă nu se poate
realiza un astfel de echilibru, de aneantizare a contractului. De regulă părţile nu pot avea acces la această justiţie decât prin intermediari: judecătorul, arbitrul sau
o altă autoritate căreia i se atribuie o putere regulatoare. Suntem în prezenţa unui fenomen care a fost denumit procesualizare a contractului.
O modalitate concretă de intervenţie asupra contractului rezultă din apelul la un concept de maximă generalitate şi anume: ordinea publică. Regula este că aceasta apare ca o limitare a libertăţii de a contracta şi implicit a autonomiei de voinţă însă, în domeniul protecţiei consumatorului, rolul ordinii publice este contrar. El tinde tocmai la protejarea autonomiei de voinţă a consumatorului şi la
extinderea libertăţii acestuia. De aceea, eliminarea dintr - un contract a unei clauze care nu a fost negociată cu consumatorul reprezintă o modalitate de conservare a autonomiei de voinţă a consumatorului care nu a putut, cu ocazia încheierii contractului, să opteze între a accepta sau nu o atare stipulaţie. Ordinea publică reprezintă un concept fără de care principiul bunei – credinţe ar fi lipsit de eficienţă. Si în contextul acestui raport, buna - credinţă reprezintă un principiu de bază în definirea clauzelor abuzive, principiu care era necesar pentru ca ordinea publică să-şi justifice abilităţile intervenţioniste. Codul civil nu mai era suficient, „trebuia ceva nou şi clauzele abuzive vor încarna această noutate“.