Drept

Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa în raport de interesele sale; voinţa unei persoane este ţărmurită numai de respectarea legii şi moralei (art. 5 C.civ.).

În materia încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală fiind o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.

Libertatea contractuală este un principiul al dreptului privat, adică al dreptului civil şi al dreptului comercial. În dreptul comercial român, principiul libertăţii contractuale a fost interpretat ca exprimând dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener

şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.

Ca o consecinţă a principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să aleagă modalitatea în care îşi exprimă voinţa la încheierea contractului astfel încât aceasta să corespundă propriilor interese (de exemplu, verbal, telefonic, prin corespondenţă, prin fax, videotext, e-mail etc.).

Multitudinea şi varietatea contractelor pe care le încheie comercianţii, precum şi exigenţele celerităţii operaţiunilor comerciale, au determinat o extindere a sferei contractelor încheiate între absenţi (inter absentes) - „între personae depărtate“cum se exprimă legiuitorul în art. 35 C. com. -, prin utilizarea unor tehnici de comunicaţie la distanţă. Prin urmare, o dată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie la distanţă – în special a telematicii definite drept tehnica de transmitere si prelucrare a informatiei la mare distanta prin intermediul satelitilor si al altor procedee de comunicatie – s-au amplificat şi diversificat tehnicile de comercializare la distanţă.

În ceea ce priveşte încheierea contractelor între absenţi, relevantă nu este depărtarea spaţială dintre părţile contractante, cât intervalul de timp dintre ofertă (policitaţiune) şi acceptare, determinată de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă în momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o acceptă.

În timp, noile tehnici contractuale au ridicat probleme juridice, mai ales, în legatura cu stabilirea momentului şi locului încheierii contractului, dreptului dedenunţare unilaterală a contractului etc.

De altfel, posibilitatea încheierii contractelor comerciale în orice formă a determinat existenţa, pe de o parte, a unor reguli speciale care guvernează încheierea contractului între absenţi, faţă de situaţia în care contractul se încheie între părţile contractante aflate faţă în faţă iar, pe de altă parte, a unor reglementări care să protejeze părţile mai slabe în contract dacă, contractul este încheiat între comercianţi şi consumatori, iar legea nu prevede o formă obligatori la încheierea acestuia, formă care, prin exigenţele sale, ar proteja prin ea însăşi

părţile aflate pe o poziţie defavorizată.

În acest context s-a procedat la elaborarea unui cadru legal adecvat contractelor la distanţă şi menit, în principal, să protejeze consumatorii care achiziţionează produse sau servicii la distanţă.

Noile reglementări definesc ansamblul actelor normative elaborate în sprijinul protecţiei consumatorilor pe piaţă căci, într-o civilizaţie ce tinde a fi, în acelaşi timp, de protecţie şi de consum, protecţia consumatorilor trebuie să fie punctul de convergenţă al tuturor preocupărilor legiuitorului. În vederea armonizării legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost adoptată, O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă. Reglementarea naţională este inspirată de dispoziţiile Directivei 97 / 7 / CE, din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor în materie de contracte la distanţă.

Normele comunitare în materie dau expresie nevoii de reglementare a regimului juridic al contractelor încheiate la distanţă în contextul dezvoltării „pieţelor tehnice“, în cadrul cărora, contractul tradiţional, bazat pe prezenţa în acelaşi timp şi acelaşi loc atât a vânzătorului, cumpărătorului cât şi a lucrului vândut, nu mai este în măsură să satisfacă cerinţele unor astfel de situaţii. Acest mod simplificat de a încheia un contract, fără posibilitatea consumatorului de a vedea ceea ce cumpără, poate prejudicia pe consumator, motiv pentru care se impune o readaptare a regulilor de bază ce guvernează materia contractelor, în scopul protecţiei consumatorului.

2. Domeniul de aplicare a ordonantei guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta

Urmărind linia generală a normelor comunitare, Ordonanta Guvernului nr. 130/2000 reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte.

1. Noţiunea de „contract la distanţă“

Referindu-se la modul de încheiere a contractelor pe care le analizăm, dreptul comun vorbeşte de „contracte încheiate prin corespondenţă“, „contracte încheiate între absenţi“, „contracte între persoane depărtate“.

Cum arătam deja, privind în acest mod încheierea contractelor între personae care nu sunt coprezente la exprimarea acordului de voinţă, în doctrină se arată că ia în considerare de fapt nu distanţa între părţile contractante, ci intervalul de timp care se scurge între manifestările lor de voinţă, în sensul că o parte nu ia cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de voinţa celeilalte părţi, ci prin intermediul

unor mijloace de comunicare şi după trecerea unui anumit interval de timp.

Noţiunea de „mijloc de comunicare“necesară dată fiind situaţia în care se încheie contractul, este ocultată în norma de drept comun de noţiunea „timp“ căci, unui contract încheiat prin telefon (printr-un mijloc de comunicare la distanţă) i se vor aplica regulile încheierii contractelor între prezenţi, chiar dacă părţile se află, în mod evident, la distanţă una faţă de cealaltă.

          In comparaţie cu regulile dreptului comun, O.G. nr. 130/2000 marchează un real progres deoarece reglementează precis cazurile în care contractele trebuie considerate ca fiind la distanţă, criteriul esenţial în stabilirea acestei caracteristici a contractului nemaifiind noţiunea de „timp“, ci aceea de „tehnică de comunicare la distanţă“.

Deşi Ordonanţa nu califică expres contractele la distanţă ca fiind comerciale, acest lucru rezultă în mod cert din prevederile art. 1, unde se arată că obiectul său de reglementare îl constituie: „Condiţiile încheierii şi executării contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori“.

Art. 2 al O.G. nr. 130/2000 este rezervat definirii termenilor de bază utilizaţi în cuprinsul său. Astfel, în sensul legii, prin contract la distanţă se înţelege contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai

multe tehnici de comunicaţie la distanţă. În raport de redactarea textului legal [art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G.nr. 130/2000] putem califica contractul la distanţă ca făcând parte din categoria convenţiilor reglementate (legale) nenumite. Totodată, O.G. nr. 130/2000 este cea care stabileşte cadrul legal de încheiere şi executare a unor astfel de operaţiuni juridice. Prin urmare, vom fi în prezenţa unui contract comercial la distanţă numai în cazul acelora care sunt încheiate şi executate potrivit prevederilor actului normativ.

De altfel, legiuitorul circumscrie prin art. 2 cadrul realizării contractelor

comerciale la distanţă de unde se desprinde ideea că suntem în prezenţa unor astfel de operaţiuni juridice dacă:

- se desfăşoară în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant şi,

- comerciantul utilizează, în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă.

Prin tehnică de comunicaţie la distanţă se înţelege: „orice mijloc ce poate fi utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant şi consumator şi care nu necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi“[art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 130/2000].

Ordonanţa nu defineşte expres sistemul de vânzare organizat de către comerciant însă îl determină prin enumerarea, din anexa ce face parte integrată din lege, a tehnicilor de comunicaţie la distanţă şi anume:

-imprimat neadresat;

- imprimat adresat;

- scrisoare tipizată; publicitate tipărită cu bon de comandă;

- catalog;

- telefon cu intervenţie umană;

- telefon fără intervenţie umană (automat de apel, audiotext);

- radio;

- videofon (telefon cu imagine);

- videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil);

- poştă electronică (e-mail);

- telecopiator (fax);

- televiziune (teleshopping).

Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 130/2000, sistemul automatizat de apel fără intervenţie umană şi telecopiatorul pentru a fi utilizate necesită acordul prealabil al consumatorului. Utilizarea altor tehnici de comunicaţie individuală la distanţă în afara celor de mai-sus nu este permisă dacă există un refuz manifestat de consumator (art.16).

II.Părţile contractului comercial la distanţă

Părţile contractului comercial la distanţă sunt: consumatorul şi comerciantul, pe care legea îi defineşte.

Comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de piaţă în cadrul activităţii sale [art. 2 alin. (1) lit. c)].

Noţiunea de consumator desemnează persoana fizică sau grupul de personae fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă produse ori servicii în afara activităţii lor profesionale [art. 2 alin. (1) lit. b)].

Remarcăm în noua redactare a legii, după modificarea adusă prin Legea nr. 51/2003, un real progres în definirea noţiunii de consumator câtă vreme în forma iniţială a textului legal se consacra înţelesul stricto sensu al noţiunii de consumator ce are în vedere numai persoana fizică achizitoare de produse/servicii în afara activităţii sale profesionale. Erau astfel excluse grupurile de persoane

fizice constituite în asociaţii. Nu sunt beneficiari ai legislaţiei protecţioniste micii comercianţi, agricultorii, meşteşugarii etc., chiar dacă încheie contracte la distanţă cu un comerciant în afara activităţii lor profesionale.

De altfel sintagma „în afara activităţii lor profesionale“ delimitează contractele la distanţă de furnizare de produse sau servicii încheiate în interes personal şi/sau familial de contractele necesare, inerente exerciţiului activităţii profesionale specifice a contractantului astfel că, numai prima categorie a contractelor la distanţă cade sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 130/2000.

III.Contracte care exced reglementării speciale

Conform art. 6 al O.G. nr. 130/2000 sunt excluse în mod expres din sfera de aplicare a reglementării unele tipuri de contracte. În acest sens ordonanţa nu se aplică:

- contractelor privind serviciile de investiţii, operaţiuni de asigurare-reasigurare şi supravegherea asigurărilor, servicii bancare, operaţiunile de bursă, operaţiuni futures şi options;

- contractelor încheiate prin intermediul distribuitoarelor automate sau în localurile comerciale automatizate;

- contractelor încheiate prin intermediul telefoanelor publice;

- contractelor încheiate pentru construirea şi vânzarea de bunuri imobiliare sau care se referă la alte drepturi privind bunurile imobiliare, cu excepţia contractelor de închiriere;

- contractelor încheiate în cadrul vânzărilor la licitaţii. Instituirea acestor excepţii este determinată, pe de o parte, de faptul că unora

dintre contractele amintite li se aplică reglementări speciale privind anumite operaţiuni (serviciile bancare, operaţiunile de asigurare-reasigurare), iar, pe de altă parte, de caracterul complex al majorităţii operaţiunilor de mai sus, care nu se împacă cu o formă expeditivă de încheiere, cum este folosirea de tehnici de

comunicare la distanţă.

3. Momentul încheierii contractului

O.G. nr. 130/2000, atât în redactarea sa iniţială, cât şi în cea modificată prin Legea nr. 51/2003, lasă părţilor posibilitatea să stabilească prin propriul acord de voinţă momentul încheierii contractului. Această regulă operează şi în dreptul comun căci dispoziţiile ce guvernează materia momentului încheierii contractelor

civile sau comerciale au caracter supletiv: ele se aplică numai dacă părţile nu înţeleg să convină altfel. În absenţa acordului părţilor, legiuitorul stabileşte un moment inedit de încheiere a contractului deoarece, în formularea sa iniţială, art. 5 al O.G. nr. 130/2000 stipula că, dacă părţile nu cad de acord, respectivul contract se consideră încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei (teoria recepţiunii), ca derogare de la dispoziţiile art. 35 C. com., care consacră teoria informaţiunii. Astfel, se consacra legislativ, soluţia adoptată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit căreia, în pofida regulilor din dreptul comun, momentul încheierii contractului este considerat cel al primirii de către ofertant a acceptării ofertei.

Derogarea privitoare la momentul încheierii contractului este explicată de imperativul protejării consumatorului, partea slabă în contractul ce analizăm. În acest scop era de preferat ca legea să instituie, prin norme imperative, de ordine publică, un moment al încheierii contractului diferit de cel consacrat în dreptul comun, demers justificat de necesitatea armonizării dreptului intern cu normele comunitare în materie chiar dacă acestea au caracter de simplă recomandare şi nu conţin, la rândul lor, o dispoziţie specială în legătură cu momentul încheierii contractelor la distanţă.

În legea română ne aflăm în prezenţa unui text supletiv deoarece, legiuitorul nu se substituie în mod imperativ voinţei părţilor pe care le lasă să aleagă liber momentul încheierii contractului, reglementând doar în mod subsidiar un alt moment. Cum se arată şi în literatura de specialitate, acest mod de a proceda ar putea fi, totuşi, interpretat ca lăsând consumatorului, partea în principiu protejată, dreptul să renunţe la regimul de favoare pe care legiuitorul i-l creează. În redactarea actuală a art. 5, dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Reglementând practic aceeaşi materie, ordonanţa instituie un sistem complex

şi complicat de manifestări de voinţă, care presupune mai multe momente şi anume:

1)- ofertantul comerciant emite oferta;

2) consumatorul primeşte oferta;

3) consumatorul acceptă oferta;

4) acceptantul consumator face comanda, expediind acceptarea;

5) ofertantul comerciant primeşte comanda (contractul se considera încheiat în redactarea iniţială);

6) ofertantul comerciant ia cunoştinţă de acceptarea ofertei;

7) ofertantul comerciant confirmă comanda;

8) ofertantul comerciant expediază confirmarea comenzii;

9) acceptantul consumator primeşte confirmarea comenzii;

10) acceptantul consumator ia cunoştinţă de confirmarea comenzii.

Oricare din etapele menţionate, adăugate în noua redactare, ar putea constitui moment al încheierii contractului însă, legiuitorul o alege pe penultima, fără a avea o justificare în raport de obiectul reglementării.

În raport de noile sale dispoziţii, şi în redactarea sa actuală O.G. nr. 130/2000 derogă de la regulile comune în materie (art. 35-39 C. com.), consacrând în fapt aceeaşi soluţie ca şi în redactarea iniţială. Modificarea de redactare relevă o concepţie subiacentă diferită a legiuitorului în legătură cu calificarea manifestărilor de voinţă ale cocontractanţilor în cazul contractelor la distanţă. În legătură cu specificul formării acordului de voinţă în cazul contractelor la

distanţă se ridică o problemă evidenţiată recent de doctrină în cazul contractelor încheiate prin mijloace electronice.

Astfel, în redactarea sa iniţială, ordonanţa lăsa să se înţeleagă că manifestarea de voinţă a comerciantului trebuie interpretată drept ofertă, iar cea a consumatorului drept acceptare a ofertei, astfel încât contractul să se poată considera încheiat în momentul primirii comenzii de către comerciant, adică în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei. În redactarea actuală, se lasă deschisă posibilitatea analizării celor două manifestări de voinţă în sens contrar celui deja expus. Astfel, momentul ales de legiuitor drept moment de încheiere a contractului indică următoarele: în fapt, manifestarea iniţială de voinţă a comerciantului,

realizată printr-un mijloc de comunicare la distanţă din cele arătate în lege, este o invitaţie de a face o ofertă adresată consumatorului, trimiterea comenzii de către consumator reprezentând oferta propriu-zisă, confirmarea comenzii consumatorului de către comerciant reprezintă acceptarea ofertei, iar momentul în care consumatorul primeşte mesajul de confirmare a comenzii sale echivalează cu

momentul încheierii contractului. O explicaţie a acestei situaţii rezultă din analiza elementelor pe care trebuie să le întrunească oferta. Se ştie că pentru a putea califica o manifestare de voinţă drept ofertă, aceasta trebuie să întrunească simultan elementul material şi pe cel

moral. În ceea ce priveşte elementul material, calificarea manifestării de voinţă a comerciantului drept ofertă nu ridică probleme. De altfel, legiuitorul instituie în sarcina comerciantului o serie de obligaţii, care pot fi grupate sub semnul unei obligaţii generale de informare, manifestarea de voinţă a comerciantului putânduse caracteriza, din această perspectivă drept o ofertă precisă şi completă. Discutabilă este însă prezenţa elementului moral al ofertei, adică voinţa autorului

său de a fi legat prin manifestarea de voinţă pe care a exprimat-o.

În principiu, s-ar putea califica manifestarea de voinţă a comerciantului drept ofertă, deoarece, aflându-ne în prezenţa unui element material atât de bine caracterizat, s-ar putea prezuma conform regulilor generale în materie, existenţa materialului moral.

Numai că, redactarea însăşi a ordonanţei lasă comerciantului posibilitatea ca, prin neconfirmarea comenzii consumatorului, să îşi exprime voinţa în sens contrar încheierii contractului. Prin urmare, prezumţia că, informându-l în mod amănunţit pe consumator cu privire la elementele viitorului contract încheiat între ei, comerciantul îşi exprimă simultan acordul privitor la încheierea contractului este

răsturnată chiar de către legiuitor.

Ca o consecinţă a acestui mod de calificare a manifestărilor de voinţă ale părţilor contractante rezultă că, în redactarea sa actuală, O.G. nr. 130/2000 consacră acelaşi sistem ca cel instituit iniţial: contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte acceptarea ofertei, în cazul de faţă ofertantul fiind, însă, consumatorul, iar nu comerciantul, iar acceptarea ofertei luînd forma

confirmării comenzii consumatorului de către comerciant.

În art. 14 din O.G. nr. 130/2000 se stabileşte că este interzisă livrarea de produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din partea consumatorului, dacă livrarea implică solicitarea efectuării unei plăţi. Pentru ipoteza livrării de produse fără o comandă prealabilă, în acelaşi text de lege se prevede expres că tăcerea (lipsa răspunsului consumatorului la livrarea efectuată) nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului.

 

4 Obligaţia de informare

Dreptul contemporan a lărgit şi a consolidat un formalism informaţional minuţios care să protejeze consumatorii.

În ce priveşte informaţiile, inegalitatea părţilor poate prejudicia tot pe-atât pe cât inegalitatea lor economică. De aceea mijloacele juridice menite să protejeze consumatorii au în vedere posibilitatea oferită acestora de a-şi exprima un consimţământ liber, neviciat şi bine informat. În cadrul activităţii lor profesionale, comercianţii dispun de informaţii pe care trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea informării şi consilierii acestora. Prin urmare, obligaţiei negative tradiţionale de a nu înşela consumatorul i se alătură, în ultimii ani, obligaţia pozitivă de a-l informa; aşadar consimţământul este protejat atât prin teoria viciilor de consimţământ, cât şi prin generalizarea unei obligaţii precontractuale de informare.

Actul normativ ce analizăm este menit să completeze cadrul legal al protecţiei consumatorilor ce intră în relaţii contractuale cu comercianţii, O.G. nr. 21/1992 fiind cea care a stabilit principiile de bază în această materie. În acest sens, O.G. nr. 21/1992 stabileşte în sarcina comerciantului obligaţia de informare a consumatorului, care era privită la acea dată în strânsă corelaţie cu obligaţia de predare ce incumbă vânzătorului-comerciant în cadrul contractului de vânzarecumpărare. O.G. nr. 130/2000 reglementează obligaţie comerciantului de a-l informa pe consumator, având în vedere domeniul de aplicare al actului normativ – contractele încheiate la distanţă. În ceea ce priveşte această obligaţie, este de observat că ea există atât în timpul executării contractului, dar mai ales înainte de încheierea contractului. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 130/2000 comerciantul trebuie să-l informeze pe consumator, înainte de încheierea contractului , în timp util, în mod corect şi complet asupra diferitelor elemente cum ar fi cele privind: identitatea

comerciantului, caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului, preţul de vânzare al produsului, cheltuielile de livrare, modalităţi de plată, dreptul de denunţare unilaterală a contractului.

Potrivit legii, aceste informaţii al căror scop comercial trebuie să rezulte fără echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de înţeles de către consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă utilizate, ţinându-se seama de principiile de bună practică comercială în tranzacţii şi de principiile care guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 3 alin. (2)].

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul comunicărilor telefonice, la începutul oricărei conversaţii cu consumatorul comerciantul are obligaţia de a-şi declina identitatea, precum şi de a indica în mod explicit scopul comercial al apelului.

Cum arătam, obligaţia de informare subzistă şi în timpul executării

contractului (art. 4), comerciantul trebuind să transmită consumatorului, în scris sau pe un alt suport de informaţii durabil, la dispoziţia sau accesibil acestuia, în timp util, confirmarea informaţiilor prevăzute de art. 3, informaţii referitoare la dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul sub forma clauzei enunţate în art. 4 alin. (1) lit. b), precum şi alte informaţii. În cazul serviciilor a căror execuţie este realizată cu ajutorul unei tehnici de comunicaţie la distanţă, dacă sunt furnizate o singură dată şi facturate de operatorul de comunicaţie, comerciantul va comunica numai sediul, numărul de

telefon/fax precum şi adresa de e-mail, la care consumatorul poate să şi prezinte reclamaţiile. Nerespectarea obligaţiei de informare atrage sancţiuni diverse, urmând să distingem sub acest aspect între obligaţia de informare precontractuală şi cea contractuală.

În situaţia neinformării consumatorului în faza precontractuală, suntem în prezenţa dolului prin reticenţă care, în acelaşi timp, reprezintă un viciu de consimţământ dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin urmare, sancţiunile care pot interveni sunt nulitatea relativă şi obligarea comerciantului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. În ceea ce priveşte obligaţia de informare contractuală reglementată de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 130/2000, sancţiunea care poate interveni în caz de neexecutare este reglementată în art. 7 şi constă în prelungirea termenului de denunţare unilaterală a contractului de la 10 zile la 90 de zile.

5. Denunţarea unilaterală a contractului la distanţă

În perioada executării contractului, comerciantul trebuie să transmită consumatorului condiţiile şi modalităţile de exercitare a dreptului de denunţare unilaterală, pentru cazurile prevăzute în O.G. nr. 130/2000, sub forma unei clause ce va fi redactată cu caractere îngroşate.

În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este considerat livrat fără cerere de comandă din partea consumatorului, acesta fiind exonerat de orice contraprestaţie, lipsa răspunsului neavând valoare de consimţământ. Prin această reglementare se instituie un mecanism care oferă consumatorului, destinatar al ofertei comerciantului, posibilitatea de a reflecta asupra propunerii

cuprinse în ofertă şi, eventual, de a compara cu alte oferte (concurente).

Derogând de la principiul potrivit căruia părţile sunt legate irevocabil din momentul realizării acordului de voinţă asupra clauzelor contractuale (art. 969 C. civ.), dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă permite celui în favoarea căruia a fost recunoscut prin lege de a-şi revoca, într-un anumit termen,

consimţământul.Într-o opinie, dreptul de denunţare unilaterală a contractului la distanţă constituie o „regretabilă atingere adusă principiului forţei obligatorii a contractului“.

Dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului se manifestă ca un corolar al protecţiei acestuia în relaţiile sale contractuale cu comercianţii iar în Capitolul II al O.G. nr. 130/2000 sunt reglementate condiţiile în care acesta se poate exercita.

Consumatorul poate denunţa unilateral contractul în mod discreţionar, fără a fi susceptibil de exercitarea abuzivă a dreptului şi fără să fie obligat la plata unor penalităţi, singurele costuri care pot cădea în sarcina sa fiind cheltuielile directe de returnare a produselor. Conform art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen

de 10 zile lucrătoare, cu suportarea cheltuielilor directe ocazionate de returnarea produselor.

Termenul de 10 zile începe să curgă:

- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator, dacă au fost îndeplinite prevederile art. 4 din ordonanţă;

- pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului, din ziua în care obligaţiile prevăzute în art. 4 au fost îndeplinite, cu condiţia ca întârzierea să nu depăşească 90 de zile.

Când comerciantul a omis să transmită consumatorului informaţiile prevăzute la art. 4, termenul pentru denunţarea unilaterală a contractului este de 90 de zile şi începe să curgă:

- pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;

- pentru servicii, de la data încheierii contractului.

Dacă în perioada celor 90 de zile, informaţiile prevăzute în art. 4 din O.G. nr. 130/2000 sunt furnizate consumatorului, termenul de 10 zile lucrătoare pentru denunţarea unilaterală a contractului începe să curgă din acel moment [art. 7 alin. (3)].

În raport de reglementarea legală considerăm că termenele în care se poate denunţa unilateral contractul au natura juridică a unor termene de decădere nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen. În cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către

consumator în condiţiile art. 7, comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente rambursării sumelor. Potrivit legii, rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la data denunţării contractului de către consumator (art. 8).

Dacă părţile nu au convenit altfel, consumatorul nu poate denunţa unilateral următoarele tipuri de contracte:

- contractele de furnizare de servicii a căror execuţie a început, cu acordul consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare prevăzut de art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000;

- contractele de furnizare de produse sau servicii al căror preţ depinde de fluctuaţiile cursurilor pieţei financiare care nu pot fi controlate de comerciant;

- contractele de furnizare a unor produse executate după specificaţiile

consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum şi a acelora care, prin natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora rapid;

- contractele de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor

informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;

- contractele de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin;

- contracte de servicii de pariuri sau loterii.

Cum arătam, aceste dispoziţii cuprinse în art. 10 al O.G. nr. 130/2000, au caracter supletiv, în raport cu voinţa părţilor contractante. În raport de reglementarea protecţionistă subliniem faptul că dispoziţiile legale privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului sunt de ordine publică; mai mult, comercianţii sunt obligaţi de a le aduce la cunoştinţa consumatorilor, sub sancţiunile prevăzute de lege. Pe de altă parte, precizăm că „de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului“(art. 1295 C. civ.), prin semnarea contractului sau a cererii de comandă, contractul se consideră valabil încheiat. Astfel, dreptul de denunţare

unilaterală a contractului suspendă doar eficacitatea acestuia, în ce priveşte obligaţia plăţii de către consumator, pe durata termenului legal, în care poate fi exercitat.

Prin împlinirea termenului legal, fără ca să fi fost exercitat dreptul de

denunţare unilaterală a contractului, contractul la distanţă va dobândi, de plin drept, eficacitate pentru viitor (ex nunc); în caz contrar, contractul la distanţă devine caduc.

În cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu denunţarea unilaterală a contractului la distanţă încetează de drept şi contractul de acordare a creditului, fără penalităţi pentru consumator (art. 9). Aici legea reglementează şi soarta unui eventual contract de împrumut ce ar fi fost încheiat pentru plata produselor ori serviciilor

prestate la distanţă.

6. Executarea contractului la distanţă

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 130/2000, comerciantul trebuie să îşi

îndeplinească obligaţiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la care consumatorul a transmis comanda, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel. Observăm că termenul de 30 de zile calendaristice instituit de lege curge de la data de la care consumatorul a transmis comanda. Nerespectarea termenului atrage răspunderea comerciantului în condiţiile dreptului comun, cu obligarea acestuia la despăgubiri (daune interese) moratorii.

În situaţia în care comerciantul nu îşi poate executa obligaţia de predare pentru că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să îl informeze pe consumator asupra acestui aspect. În acest caz el este ţinut a rambursa în cel mult 30 de zile sumele încasate în contul preţului [art. 11 alin. (2)]. Comerciantul poate livra consumatorului un produs sau serviciu de o calitate şi la un preţ echivalente cu cele solicitate numai dacă acest lucru a fost prevăzut înainte de încheierea contractului şi/sau în contract, astfel încât consumatorul să fie informat în mod clar despre această posibilitate [art. 11 alin. (3)]. În caz contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor solicitate va fi asimilată cu livrarea fără comandă, astfel cum este reglementată în art. 14 din O.G. nr. 130/2000 iar cheltuielile de returnare a produselor sunt în sarcina comerciantului,

element asupra căruia consumatorul trebuie să fie informat.

Conform art. 12 din ordonanţă, dispoziţiile acesteia privind informarea

consumatorului, cele referitoare la dreptul de denunţare unilaterală a contractului, precum şi cele în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către comerciant, în termen legal, nu se aplică contractelor privind:

- vânzarea de produse alimentare, de băuturi sau de produse de uz curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant la domiciliul, reşedinţa sau la locul de muncă al consumatorului;

- furnizarea de servicii de cazare, de transport, de furnizare de preparate culinare, de agrement, atunci când comerciantul se angajează prin contract încheiat să efectueze aceste prestaţii la o dată precisă sau într-o perioadă specificată.

În mod excepţional, în cazul activităţilor de agrement organizate în aer liber, comerciantul îşi poate rezerva dreptul de a nu respecta prevederile art. 11 în circumstanţe specifice.

Potrivit art. 13, în cazul utilizării frauduloase a cărţii de credit a unui consumator, pentru plata preţului contractului, consumatorul poate cere anularea plăţii, sumele plătite urmând a fi recreditate/restituite consumatorului, potrivitreglementărilor aspecifice acestor sisteme de plată. O.G. nr. 130/2000 interzice livrarea de produse ori prestarea de srvicii fără comandă prealabilă a consumatorului, dacă livrarea implică efectuarea unei plăţi (art. 14). Este asimilată livrării fără comandă omisiunea transmiterii consumatorului a clauzei privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în forma prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 130/2000.

7. Soluţionarea litigiilor

Potrivit art. 17, încălcarea prevederilor art. 8 şi 11 din O.G. nr. 130/2000, referitoare la nerespectarea termenelor de rambursare, constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face la sesizarea consumatorilor sau, din oficiu, de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 20).

În caz de litigiu, sarcina probei revine comerciantului în ce priveşte:

- îndeplinirea obligaţiei de informare prevăzută la art. 4;

- respectarea termenelor instituite prin O.G. nr. 130/2000;

- acordul consumatorului, în cazurile prevăzute de art. 5, art. 11 alin. (1) şi, respectiv, art. 15.

Totodată, consumatorii prejudiciaţi prin contractele la distanţă, încheiate cu nesocotirea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.