Drept

1. Reglementarea ordonanţei guvernului nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor

`        Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, statul protejează prin mijloacele prevăzute de lege, pe cetăţeni în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor

fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează. Regăsim aceste obiective şi în Codul consumului – Legea nr. 296/2004.

În raporturile cu profesioniştii consumatorii au dreptul de a fi protejaţi

împotriva riscului de a achiziţiona un produs care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime precum şi de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor. În acest scop consumatorii pot utiliza toate mijloacele prevăzute de

lege. Sub acest aspect Ordonanţa Guvernului nr. 12/1992 reglementează răspunderea agenţilor economici pentru calitatea produselor. Regimul juridic instituit prin prevederile ordonanţei priveşte două perioade succesive distincte:

- răspunderea în termenul de garanţie şi,

- răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

În contextul acestei reglementări vom analiza în cele ce urmează aspectele caracteristice ale răspunderii pentru calitatea produselor.

1. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie

Conform art. 12 din ordonanţă, consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. Prin urmare, în termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor, agentul economic răspunde pentru toate deficienţele constatate în cadrul acestui termen, fără nici-o distincţie între viciile aparente şi viciile ascunse. Prin lege termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, câtă vreme deficienţele nu îi sunt imputabile.

Termenul de valabilitate este definit de lege ca limita de timp, stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi consum. El priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-un anumit termen precum produsele alimentare, farmaceutice ori cosmetice. Ambele termene curg de la data dobândirii produsului de către consumator. Potrivit legii, consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe ale produselor are dreptul să ceară agentului economic remedierea sau înlocuirea lor ori restituirea preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere înlocuirea produsului ori restituirea preţului.

Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim stabilit prin reglementări în cazul produselor de larg consum şi acelor de folosinţă îndelungată, ori prevăzut în contract, în cazul celorlalte produse (art. 13). Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în situaţia în care timpul de nefuncţionare din cauza acestor deficienţe depăşeşte 10% din termenul de garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice

care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise (art. 14 alin 1). Timpul de nefuncţionare menţionat de lege prelungeşte în mod corespunzător termenul de garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului până la aduverea produsului în stare de utilizare normală. Restituirea preţului se face în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produselor consumatorul având un drept de opţiune între a cere înlocuirea produselor şi restituirea contravalorii acestora.

Restituirea contravalorii produsului se face la valoarea actualizată a acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

Înlocuirea produselor ori restituirea preţului se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.

Potrivit art. 16 din ordonanţă, în cazul remedierii sau al înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita despăgubiri, în condiţiile stabilite în contract sau în cele prevăzute de dreptul comun.

 

1. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

După expirarea termenului de garanţie, consumatorul poate pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora (art. 12).

Aşadar, răspunderea operatorului economic pentru calitatea produselor nu încetează la expirarea termenului de garanţie. El va răspunde în continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale produselor apărute în cadrul duratei medii de utilizare a acestora.

Este exclusă o astfel de răspundere pentru produsele pentru care există un termen de valabilitate.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, viciile ascunse sunt deficienţe calitative ale unor produse, care, existând în momentul predării, nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare.

Durata medie de utilizare a produselor este definită ca intervalul de timp, stabilit în documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit de părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate

condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.

În situaţia apariţiei unor vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul (cumpărătorul) este în drept să pretindă operatorului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate. Dacă se face dovada că nu au fost respectate de către consumator condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare a produselor, operatorul economic este exonerat de răspundere.

Potrivit art. 13 alin. 2 din ordonanţă, remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim, stabilit ca şi în cazul răspunderii în termenul de garanţie, cu precizarea că termenul curge de la finalizarea expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru.

În cazul când remedierea nu asigură menţinerea caracteristiclor calitative prescrise ale produselor se poate cere înlocuirea acestora iar dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept să ceară despăgubiri, conform clauzelor contractuale sau dreptului comun.

Reclamarea viciilor ascunse are loc în termenul de prescripţie de 6 luni, afară de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167/1958). Termenul va curge de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea au fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Prin urmare, în

temeiul art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, termenul de un an este înlocuit cu durata medie de utilizare a produselor.

Pentru a proteja interesele consumatorului legiuitorul a prevăzut în art. 17 din ordonanţă, obligaţia vânzătorului de a asigura toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii produselor în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate, după caz, precum şi pentru viciile ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare a produselor. De asemenea, vânzătorul trebuie să

asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum şi să suporte cheltuielile legate de acestea. De menţionat că aceste obligaţii ale vânzătorului nu exclud răspunderea producătorului.

2. Reglementarea legii nr. 449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora

2.1. Noţiuni introductive

Pentru transpunerea Directivei Parlamentului european şi a Consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor destinate consumului, a fost adoptată Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora.

Reglementarea românească preia ad literam dispoziţiile Directivei a cărei elaborare a fost determinată de necesitatea unificării deosebirilor existente între legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la vânzarea bunurilor de consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului, indiferent pe teritoriul cărui stat a făcut achiziţia şi pentru a crea reguli comune aplicabile

acestor vânzări, indiferent de locul încheierii lor.

Actul normativ comunitar este important din punct de vedere juridic şi pentru că are în vedere atât contractele de vânzare-cumpărare dar şi alte contracte reglementate în codurile civile. Directiva reprezintă o reglementare generală de drept privat iar adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi

economice căci este vorba pentru prima dată de o directivă privind protecţia consumatorilor ce va afecta potenţial circa 340 milioane de consumatori din Uniunea Europeană.

Totodată, această directivă afectează în mod substanţial dreptul civil prin referire la complexa problemă a garanţiilor. Astfel nici-un contract de vânzare cumpărare sau de antrepriză nu va mai fi negociat şi încheiat în mod autonom, adică exclusiv pe baza unui drept naţional şi orice hotărâre judecătorească, indiferent de cât de prudent ar fi motivată, nu poate face abstracţie de modul de interpretare a directivei. În acelaşi timp, inspirată amplu de Convenţia de la Viena – care este aplicabilă comercianţilor, directiva este aplicabilă consumatorilor iar problemele pe care le tratează (autonomia de voinţă, condiţiile generale, noi tehnici de vânzare, garanţiile etc.) constituie baza unui adevărat drept privat modern.

În acest context, Directiva poate fi privită ca un model general de drept privat contractual, iar nu doar ca un model pentru dreptul consumatorilor.

2.2. Domeniul de aplicare

Din punct de vedere personal legea se aplică consumatorilor, definiţi persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, încheind contracte la care se referă actul normativ, achiziţionează bunuri în scopuri care nu intră în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este orice persoană

fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul (vinde bunuri de consum în cadrul activităţii sale profesionale sau comerciale); noţiunea de producător pe care o utilizează are aceeaşi arie de cuprindere ca şi cea folosită de

Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru produsele cu defecte. Se remarcă astfel o preluare fidelă a dispoziţiilor relative la domeniul personal de aplicare a Directivei 1999/44CE astfel cum acesta este determinat în chiar

art.1. Totodată, legea română ca şi textul comunitar exclude din câmpul său personal de aplicare persoanele juridice (care nu contractează în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale) şi profesioniştii persoane fizice, care nu sunt incluşi în noţiunea de „consumator“.

Din punct de vedere material, legea are ca obiect bunurile destinate consumului denumite generic produse. Legea precizează că sunt vizate numai bunurile materiale mobile, cu următoarele excepţii: bunurile vândute în urma confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis de autorităţile judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum

limitat sau într-o cantitate fixă, energia electrică şi produsele folosite care sunt vândute prin procedura licitaţiei publice, la care consumatorul are posibilitatea să participe personal [art. 2 lit. b) şi art. 3]. Este o dispoziţie similară Directivei cu precizarea că în literatura juridică s-a recunoscut că excluderea gazului sau a electricităţii cu destinaţie casnică sau industrială nu se justifică fiind introdusă numai pentru a se asigura o cât mai mare apropiere de Convenţia de la Viena. Potrivit art. 4 din Legea nr. 449/2003, intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate. Cu privire la noţiunea de vânzare, nici legea română şi nici Directiva, nu o defineşte, dar este îndeobşte admis că suntem în prezenţa unui contract sinalagmatic prin care părţile convin asupra transmiterii unui lucru în schimbul unui preţ. De altfel, referirea generală pe care Directiva o face la noţiunea de „vânzare“ permite acoperirea unei sfere largi de astfel de contracte precum: vânzări civile sau comerciale, vânzarea unui bun al vânzătorului sau vânzarea bunului altuia, vânzarea unui lucru existent sau a unui lucru viitor, în vrac sau individual, sub condiţie sau la comandă, vânzarea pe încercate etc. Nu intră în sfera de aplicare a Directivei actele sau contractele premergătoare vânzării, cum ar fi promisiunea sinalagmatică sau unilaterală.

2.3. Conţinut şi terminologie relevantă

Importante pentru înţelegerea domeniului de aplicare a legii şi, prin urmare, a semnificaţiei ei aparte în planul dreptului civil, este însăşi noţiunea de „garanţie“, precum şi cea de „conformitate“.

1. Garanţie

Potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 449/2003, prin garanţie se înţelege orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea

aferentă. Textul este în conformitate cu dispoziţiile Directivei care atribuie noţiunii polisemantice de garanţie un anumit sens, comunitar ce vizează exclusiv garanţia convenţională în timp ce în dreptul statelor membre exiostă garanţii legale şi garanţii convenţionale. Originea acestei reglementări se află în practicile comerciale ale unor vânzători, care prin clauze contractuale aparent avantajoase

pentru cumpărători, îşi diminuau în fapt răspunderea în raport cu dispoziţiile legale în vigoare, făcându-şi apoi reclamă pentru a se evidenţia în raport cu concurenţa.

Conţinutul garanţiei este reglementat în art. 20. Debitorul acesteia este profesionistul care se obligă să predea bunul consumatorului. Cum prevăd dispoz. art. 1 lit. c) şi d), acest profesionist poate fi vânzătorul sau producătorul. Dacă cel care comercializează produsul are dubla calitate de producător şi de vânzător atunci şi producătorul va fi ţinut de obligaţiile prevăzute în art. 20 şi urm. În calitate de vânzător. Cum se arată şi în literatura juridică, garanţia nu este o obligaţie legală impusă vânzătorului deşi în art. 19 din Legea nr. 449/2003 se arată că: „Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă“. Garanţia, în sensul art. 1 lit. e) din lege, a fost concepută ca un angajament

suplimentar al vânzătorului sau al producătorului în raport cu regimul legal al vânzării bunurilor de consum. Dar dacă a făcut-o, atunci este necesar să se conformeze dispoziţiilor art. 19, 20 şi 21 care se referă, pe de o parte, la forma cerută – declaraţie de garanţie şi, după caz, publicitatea aferentă- document scris sau suport durabil, disponibil şi accesibil consumatorului, apoi la menţiunile obligatorii care trebuie să figureze în garanţie - menţiunea că sunt menţinute drepturile conferite consumatorului de legislaţia în vigoare şi care să ateste în

mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită şi precizarea, în termeni simpli şi uşor de înţeles, care este conţinutul concret al garanţiei şi anume: termenul de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei – întreţinere, reparare, înlocuire-, inclusiv denumirea şi adresa garantului. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la redactarea şi conţinutul garanţiei nu afectează valabilitatea acesteia, consumatorul având dreptul de a solicita

vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la garanţie [art. 21 alin. (2)]. Este o dispoziţie favorabilă consumatorului inspirată, la rândul său, din textul comunitar (art. 6 pct. 5 al Directivei) care îi permite acestuia să-şi întemeieze pretenţiile fie pe garanţia care i-a fost acordată (chiar dacă ea nu ar include menţiunile obligatorii anterior precizate), fie pe dispoziţiile legale. Totodată, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de cel din urmă şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de reglementarea protecţionistă, sunt nule de drept. Este vorba de îndeplinirea a două condiţii: clauzele sau înţelegerile să fie convenite între consumator şi vânzător anterior informării vânzătorului despre lipsa de conformitate şi, în al doilea rând, ele să înlăture sau să limiteze direct sau indirect drepturile consumatorului, astfel cum sunt acestea reglementate de lege. Per a contrario, după înştiinţarea vânzătorului de către consumator, între cei doi poate interveni un acord amiabil, chiar împotriva dispoziţiilor legii, deoarece consumatorul nu este obligat să-şi exercite drepturile ce decurg din aceasta. Textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 449/2003 preia dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 1999/44/CE potrivit cărora: „clauzele contractuale sau acordurile încheiate cu vânzătorul, înainte de aducerea la cunoştinţa acestuia a defectului de conformitate şi care înlătură sau limitează direct sau indirect drepturile rezultate din prezenta Directivă, nu îl leagă pe consumator, în ondiţiile prevăzute de dreptul naţional.“

Remarcăm aici o asemănare cu art. 6 alin. (1) al Directivei privind clauzele buzive – expresia „nu îl leagă pe consumator“. De altfel, spre deosebire de art. 1 alin. (2) din Tratatul CE care declară nule de drept acordurile şi deciziile ncompatibile cu regulile concurenţei, directivele din domeniul protecţiei onsumatorului nu prevăd sancţiunea nulităţii, dar cer statelor membre să prevadă eguli care să garanteze că eventualele clauze interzise nu îi leagă pe consumatori.

De aceea s-a propus ca în procesul de transpunere să se folosească mai degrabă ancţiunea ineficacităţii sau inaplicabilităţii lor faţă de consumator, fără a le declara nule. Dar aceasta nu va însemna că sancţiunea astfel denumită nu va conduce la acelaşi efect, caracteristic regulilor imperative, care rezultă din scopul

edictării normei, din structura sau formularea ei. Remarcăm faptul că legiuitorul român a adoptat o poziţie mai severă decât textul comunitar sancţionând cu nulitatea astel de clauze sau înţelegeri.

Spre deosebire de Directiva 93/13/CE privind clauzele abuzive Directiva 1999/44/CE nu conţine nici-o listă anexă cu clauze interzise. Situaţia este similară şi în dreptul intern unde Legea nr. 449/2003 nu cuprinde o astfel de listă pe care o întâlnim în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive. Cu toate acestea textele în materie au în vedere situaţii precum: derogările de la obligaţia de conformitate; inversarea sarcinii probei cunoaşterii defectului la data predării; derogările de la prezumţia existenţei defectului de conformitate la

data predării, dacă el a apărut în interval de 6 luni; derogări de la prevederile legale în materie de remedii sau de termene.

1. Conformitate

O altă noţiune care a fost introdusă în cuprinsul Directivei şi în legea română, preluată din Convenţia ONU de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri – la care România este parte – este aceea de „conformitate“.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 449/2003, vânzătorul este ţinut să predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare- cumpărare. Legea instituie anumite prezumţii de conformitate după cum rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (2).

Potrivit legii se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă:

- corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul le-a prezentat consumatorului ca mostră sau model;

- corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzarecumpărare;

- corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;

- fiind de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate

sau prin înscriere pe eticheta produsului. Această ultimă referire, întâlnită şi în textul Directivei, este considerată un

exemplu caracteristic al obligaţiei de informare în etapa precontractuală în dreptul european al contractelor.

În aparenţă, legea stabileşte o răspundere a unei persoane (vânzătorul) pentru fapta altuia (publicitatea făcută de producător sau de reprezentantul său). Cum se arată însă în doctrină, beneficiile generate de publicitate revin în principal vânzătorului şi astfel, potrivit adagiului cuius commodum eus periculum, el va fi ţinut să răspundă şi în acest caz, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 7) a căror îndeplinire trebuie să o probeze. Este vorba despre a demonstra că:

- nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în cauză;

- declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare;

- decizia consumatorului de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de declaraţiile publice în cauză.

Dimpotrivă, conform art. 6 din Legea nr. 449/2003, se presupune că nu există defect de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzarecumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de consumator.Precum o face legiuitorul comunitar şi în dreptul intern art. 8 din Legea nr. 449/2003 extinde obligaţia de conformitate la obligaţiile accesorii predării dispunând că: „Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a

produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformitătii produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa [art. 8 alin. (1)]. Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consummator este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în instrucţiunile de instalare [art. 8 alin. (2)].

Aceste dispoziţii sunt rezultatul faptului că obligaţia de conformitate este o obligaţie principală în contract. De altfel, cea mai importantă condiţie, aceea ca bunul să fie potrivit scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip, se aseamănă cu cea prevăzută în art. 1352 C. civ., când are în vedere viciile care fac bunul impropriu întrebuinţării după destinaţie. În această situaţie, aprecierea se va face in abstracto, în raport de aşteptările unui

consumator mediu, în vreme ce, toate celelalte condiţii care ţin de tratativele anterioare încheierii contractului şi de promisiunile făcute de vânzător, vor fi apreciate in concreto, în funcţie de interesele părţilor.

Prin conformitate se înţelege faptul că neexecutarea contractului este privită unitar, în sensul că bunul trebuie să fie predat consumatorului exact în condiţiile care au fost convenite, fie că este vorba despre calitatea dreptului transmis, despre cantitatea, calitatea sau tipul produsului, despre întârzierea executării sau neexecutarea obligaţiei de predare.

Observăm că aprecierea conformităţii se face, în primul rând, după criterii subiective câtă vreme avem în vedere conţinutul convenţiei părţilor. În absenţa unui acord expres sau implicit al prăţilor, bunul este considerat conform dacă el corespunde unei folosinţe obişnuite. Apare astfel, primul criteriu obiectiv prevăzut expres şi în Directivă. Cel de-al doilea criteriu obiectiv, care nu este prevăzut expres în lege şi nici în textul comunitar este acela că bunul este conform în măsura în care corespunde calităţii obişnuite. Acest criteriu este cuprins în dispoziţiile Convenţiei de la Viena din care s-a inspirat Directiva dar şi

unele legislaţii naţionale. O particularitate a obligaţiei vânzătorului de a livra un bun conform constă în dispariţia diferenţei tradiţionale existentă în dreptul intern, ca de altfel şi în alte sisteme de drept, între obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi obligaţia de garanţie împotriva viciilor. Prin urmare, remediile oferite de lege sunt identice, indiferent că bunul are deficienţe calitative sau dreptul transmis este afectat.

Cum am văzut deja legea română preia, la rândul său, inovaţia pe care Directiva o introduce în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului pentru greşita instalare a produselor, dacă această operaţiune era inclusă în contract şi a fost efectuată de vânzător sau un împuternicit al acestuia. În acest context, asimilată defectului de conformitate este şi situaţia în care produsul este destinat a fi instalat

de către consumator, iar montajul defectuos este consecinţa unei deficienţe în instrucţiunile de instalare.

2.4. Drepturile consumatorului şi remediile

În cazul nerespectării obligaţiei de conformitate legea prevede în favoarea consumatorului patru remedii: repararea produselor, înlocuirea produselor, reducerea adecvată a preţului şi rezoluţiunea contractului în privinţa produselor în cauză.

Aceleaşi remedii le întâlnim şi în textul Directivei, text care reprezintă o noutate majoră în materie în condiţiile în care legislaţiile naţionale nu includ, de regulă, posibilitatea pentru cumpărător de a cere repararea sau înlocuirea bunului. Aceste drepturi îi sunt recunoscute consumatorului dacă deficienţele de conformitate existau la data predării bunului. Este o dispoziţie ce reaminteşte că neconformitatea reprezintă o neexecuatre a contractului, astfel încât cumpărătorul

suportă riscul oricărei deteriorări a bunului intervenită ulterior predării.

Potrivit art. 11 alin. (10) din Legea nr. 449/2003, consumatorul are dreptul la repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, în fiecare caz fără plată, cu condiţia

ca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie,

luându-se în considerare:

1. a) – valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate;
2. b) – importanţa lipsei de conformitate;
3. c) – dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un

inconvenient semnificativ pentru consumator [art. 11 alin. (2)].

În acelaşi timp, o măsură reparatorie este considerată ca imposibilă dacă vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire [art. 11 alin. (3)].

Sunt interesante aceste dispoziţii referitoare la echilibru într-o legislaţie din domeniul protecţiei consumatorului.

Potrivit art. 11 alin. 40 din lege, orice reparare sau înlocuire a produselor urmează a fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi scopul pentru care acesta a solicitat produsele.

Ca şi în textul Directivei, şi în dreptul intern, reducerea preţului sau

rezoluţiunea sunt remedii subsidiare pentru consumator.

Ele pot fi solicitate doar dacă:

- consumatorul nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;

- vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă sau fără inconveniente majore pentru consumator (art. 13).

Rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de către consumator dacă defectul de conformitate este minor [art. 14 alin. (1)].

Acest lucru este expresia principiului bunei-credinţe, care nu-l poate lipsi total pe unul din contractanţi, şi anume vânzătorul, de preţul obţinut câtă vreme neajunsul cauzat cumpărătorului este nesemnificativ. Cu privire la efectele rezoluţiunii acestea sunt cele din dreptul comun. De altfel, aici Directiva nu prevede nimic, ceea ce înseamnă că fiecare stat urmează să aplice regulile proprii cu luarea în considerare a dispoziţiei comunitare care este protectoare a intereselor consumatorului.

Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului, precum şi la dobânda preţului între data achitării lui şi cea a restituirii de către vânzător având obligaţia de a restitui bunul pe cheltuiala vânzătorului.

În raport de lista remediilor instituite în favoarea consumatorului putem afirma că aceasta nu este limitativă, el putând solicita şi daune – interese, pe lângă oricare din aceste remedii. De asemenea poate fi invocată excepţia de neexecutare chiar dacă Legea nr. 449/2003, asemeni Directivei, nu o prevede aceasta fiind recunoscută în majoritatea sistemelor de drept, precum şi în Principiile Unidroit

privind contractele comerciale internaţionale. Totodată, consumatorul are posibilitatea de a suspenda plata preţului atunci când există riscul neexecutării din partea vânzătorului astfel cum se prevede în dreptul comun (art. 1364 C. civ.)

Pentru a pretinde remediile recunoscute în favoarea sa, consumatorul nu trebuie să promoveze neapărat o acţiune în justiţie fiind suficientă o înştiinţare a vânzătorului despre lipsa conformităţii şi soluţia pentru care optează.

2.5. Acţiunea în regres

În art. 15, Legea nr. 449/2003 prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în regres a vânzătorului împotriva producătorului ori a unui agent economic din acelaşi lanţ contractual (vânzătorul anterior) în condiţiile legii. O reglementare similară conţine şi Directiva în art. 4 având în vedere protecţia intereselor consumatorului chiar dacă, la prima vedere, pare surprinzătoare includerea în

textul său protecţionist a reglementării unor raporturi contractuale stabilite numai între comercianţi. Cum se arată în doctrină, faptul că în costul produsului va fi inclusă şi garanţia datorată în caz de neconformitate îi va stimula pe toţi participanţii la procesul de distribuţie, mergând până la producător, să fie mai atenţi la nevoile consumatorului.

În ceea ce priveşte sarcina probei în acţiunea în regres legea nu face nici-o menţiune urmând ase aplica regulile dreptului comun- probatio incumbit actori. De altfel nici Directiva nu rezolvă această problemă ea fiind lăsată la aprecierea fiecărui legiuitor naţional.

2.6. Termene

Capitolul V din Legea nr. 449/2003 se ocupă de termenele de garanţie.

Potrivit art. 16, răspunderea vânzătorului se va angaja dacă defectul de conformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la livrarea produsului. Este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.

Pentru a beneficia de drepturile recunoscute de lege, consumatorul trebuie să îl înştiinţeze pe vânzător despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o (art.17).

În art. 18 se instituie prezumţia (relativă) a existenţei defectelor de conformitate la momentul livrării, dacă ele au apărut într-un termen de şase luni de la acel moment, cu singura excepţie în care această prezumţie nu este compatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate. Totodată, textul legal reglementează şi sarcina probei care în această materie este inversată căci lipsa de conformitate se prezumă că exista la data livrării dacă a apărut într-un interval de şase luni, proba contrară fiind admisibilă. Este o inversare a sarcinii

probei pe care o interpretăm restrictiv: ea nu are în vedere decât lipsa

conformităţii şi nu operează decât timp de 6 luni de la data predării. În acest fel legiuitorul român preia dispoziţiile comunitare în materie cuprinse în Directiva 1999/44/CE.

3. Reglementarea legii nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte

3.1. Noţiuni introductive

3.1.1. Reglementarea comunitară în domeniul produselor defectuoase.

Necesitate şi izvoare.

Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva 85/374/ CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, act normative care se încadrează în categoria măsurilor privind dreptul consumatorilor la sănătate şi securitate.

Adoptată în temeiul art. 100 (actualmente art. 94) din Tratatul CE, Directiva este o încercare de unificare a unui sector determinat al dreptului civil al statelor membre ale Uniunii Europene, cel al răspunderii civile pentru produsele defectuoase. După cum se arată în preambulul său, directiva urmăreşte apropierea legislaţiilor statelor membre privind răspunderea producătorului pentru daunele

cauzate de caracterul defectuos al produselor întrucât deosebirile de reglementare pot să distorsioneze concurenţa, să afecteze libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei comune şi să determine diferenţe ale nivelului de protecţie al consumatorilor împotriva daunelor cauzate sănătăţii şi bunurilor acestora de către un produs defectuos.

Directiva instituie un nou regim juridic, inexistent în legislaţiile naţionale dar permite menţinerea dispoziţiilor existente în dreptul intern care reglementează mai mult sau mai puţin diferit aceeaşi problemă. Spre deosebire de drepturile naţionale unde există o distincţie netă între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, directiva are ca scop să armonizeze dreptul răspunderii

fără a distinge cu privire la natura civilă contractuală sau delictuală a acesteia. Iată de ce directiva nu va fi nici contractuală, nici delictuală. În literatura juridică se vorbeşte chiar de „o răspundere de tipul al treilea“născută ca urmare a reglementării comunitare.

Eliminând distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală,

Directiva 85/374 introduce o răspundere cu adevărat obiectivă, pe care nici unul dintre drepturile naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene nu au cunoscut-o. În acelaşi timp, din punct de vedere juridic, directiva elaborează noţiuni autonome care se substituie noţiunilor clasice cunoscute precum termenul de

„producător“ care nu face parte din limbajul juridic tradiţional.

Regimul juridic novator instituit de reglementarea comunitară s-a clădit şi pe un temei economic deoarece, uniformitatea reglementărilor juridice a răspunderii pentru produsele defectuoase este o condiţie absolut necesară pentru o bună desfăşurare a confruntării care are loc pe piaţă între produse similare. O astfel de

răspundere întemeiată pe culpă în unele state, iar în altele având caracter obiectiv, iar genera o situaţie de inegalitate atât pentru consumatori cât şi pentru producători fiind afectate deopotrivă concurenţa şi libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice. Chiar şi în cazul unui temei juridic identic, o legislaţie mai strictă în

materie de răspundere pentru produsele defectuoase într - un stat membru va defavoriza producătorii acestui stat, în comparaţie cu cei dintr - un stat vecin, unde răspunderea în materie este mai lejeră. Pentru eliminarea unui asemenea risc este necesară armonizarea legislativă a reglementărilor din toate ţările membre, înlăturându - se astfel un obstacol important la libera circulaţie a mărfurilor în

interiorul pieţei unice.

Ţinând seama de interesele producătorilor şi de cele ale pieţii, directiva nu putea ignora interesele consumatorilor, mai exact îmbunătăţirea protecţiei acestora. De altfel, interesele producătorilor nu coincid întotdeauna cu cele ale pieţei şi implicit ale unei concurenţe loiale motiv pentru care nici o asociaţie de producători nu s-a declarat favorabilă unei directive privind produsele defectuoase.

În acest context putem vorbi despre temeiul social al directivei căci ideea protecţiei consumatorului a jucat un rol esenţial în promovarea şi aplicarea practică a acestei reglementări. Mai mult decât atât, propunându-şi să asigure protecţia consumatorului, directiva se înscrie într-un regim juridic de ordine publică pentru un teritoriu unde coabitează din punct de vedere economic, dar şi juridic, 27 de state membre. În acest context, un elementar principiu de echitate şi

de egalitate a cetăţenilor se traduce în viaţa de zi cu zi, între altele, prin nivelul de protecţie în faţa produselor care se găsesc pe o piaţă la care au acces toţi locuitorii din ţările membre.

Iată de ce, restabilirea unui echilibru pe piaţă între consumatori şi producători a constituit o preocupare constantă a instituţiilor europene, cu precădere a Comisiei Europene care, în raport de evoluţiile înregistrate în această materie, a considerat calitatea de consumator drept „o nouă formă de cetăţenie“. Dreptul consumatorului la repararea prejudiciului suferit din cauza unui

produs cu defecte decurge în principal din dreptul său la protecţia sănătăţii şi a securităţii sale astfel că, o politică care se preocupă de garantarea acestui drept depăşeşte luarea în considerare a intereselor economice ale cumpărătorului sau utilizatorului unui produs.

Rezultă de aici dublul temei al directivei, cel economic care se referă la concurenţă şi la libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei unice şi cel social, de protecţie a consumatorilor care se află la originea acesteia. Grija pentru soarta consumatorului constituie o preocupare mai veche în dreptul ţărilor europene unde numeroase reglementări se refereau în mod expres la sănătatea şi securitatea acestuia.

Dreptul comunitar dezvoltă şi perfecţionează aceste preocupări pentru a asigura un nivel înalt de protecţie consumatorului – cetăţean european. Circulând în interiorul Uniunii Europene cetăţeanul european trebuie să se bucure de aceleaşi garanţii, cel puţin la fel de precise ca cele de care se bucură mărfurile. Consumatorul european are acces nu numai la produsele provenind din propria-i ţară dar şi la produsele din celelalte ţări membre situaţie în care trebuie să fie protejat în mod identic. De altfel, în preambulul directivei necesitatea

adoptării acestei reglementări este justificată nu doar prin argumente de ordin economic: concurenţă şi liberă circulaţie a mărfurilor dar şi prin necesitatea eliminării diferenţelor în gradul de protecţie al consumatorului.

Cum arătam deja preocupările în materie nu sunt de dată recentă iar ideea unui regim special de răspundere pentru produsele cu defecte nici nu aparţine la origine instituţiilor Uniunii Europene.

O primă încercare aparţine Consiliului Europei care a iniţiat elaborarea unui tratat multilateral denumit Convenţia de la Strasbourg. Pentru a intra în vigoare şi a deveni aplicabil, documentul trebuia să fie ratificat de statele semnatare numai că, această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile

delictuale, a eşuat întrucât numai patru state au semnat-o: Belgia, Franţa, Austria şi Luxemburg, iar ratificarea ei s-a blocat.

Iniţiativa Consiliului Europei a fost preluată de către Comisia europeană care a început elaborarea Directivei 85/374 în condiţiile unor consultări reciproce între cele două organizaţii internaţionale.

Conţinutul directivei este inspirat în bună măsură de lucrările Convenţiei între cele două documente existând atât puncte de convergenţă cât şi orientări divergente.

Finalitatea este aceeaşi în cele două texte. Convenţia urmăreşte în mod clar asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor scop în care adoptă principiul răspunderii obiective, stricte, a producătorilor, preconizând unificarea regimurilor de răspundere contractuală şi delictuală prin instaurarea unui regim obiectiv de răspundere, fără să se ţină seama de culpa producătorului. Aceste elemente ale

Convenţiei se regăsesc şi în prevederile directivei. Cu toate acestea filozofiile celor două texte nu coincid. În cuprinsul Convenţiei condiţia consumatorului este favorizată consumerismul fiind văzut sub

unghiul social în opoziţie cu unghiul economic. Practic, domeniul Convenţiei rămâne juridic şi social textul pomenind în mod incidental de interesele producătorilor, marginalizând astfel aspectul economic al problemei.Al doilea izvor al Directivei este reglementarea cu privire la răspunderea pentru produsele defectuoase existentă în dreptul american. Experienţa americană a permis înţelegerea noului mod de funcţionare a răspunderii pentru produsele defectuoase cât şi eficacitatea acestuia. În SUA evoluţia dreptului răspunderii în

această materie a fost mai rapidă decât pe continentul european, ea găsindu-şi temeiul în ideea inegalităţii între producător şi consumator, inegalitate care trebuie remediată. Raţionamentul sistemului american este simplu: cel mai în măsură să suporte riscul produsului defectuos este cel mai bine situat din punct de vedere economic. Evitarea dezechilibrului social pe care îl generează un produs defectuos, conjugat cu dreptul legitim al cumpărătorului care îl achiziţionează şi care are încredere în produsul cumpărat, în sfârşit obligaţia producătorului, care a conceput şi produs bunul respectiv, de a asigura un produs lipsit de defecte, duc la “strict Liability”.

Momentul punerii pe piaţă a produsului constituie unul dintre principiile fundamentale ale acestui sistem iar fundamentarea răspunderii pentru produsele defectuoase capătă o justificarea de ordine publică: prezenţa pe piaţă a unui astfel de produs constituie o ameninţare pentru sănătatea şi securitatea cetăţenilor care trebuie împiedicată. Progresele înregistrate în această materie de dreptul american au influenţat elaborarea directivei. Răspunderea obiectivă „dură“, raportul de cauzalitate defect-prejudiciu, sistemul probatoriu şi prezumţiile aferente sunt preluate din dreptul american. O răspundere pentru produse de tip obiectiv, a cărui centru de greutate este defectul produsului constituie în opinia specialiştilor una din nfluenţele esenţiale pe care dreptul American al răspunderii civile a exercitat-o

asupra dreptului comunitar.

De altfel şi Convenţia de la Strasbourg a beneficiat de experienţa americană iar răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în prezent în dreptul american şi european reprezintă un progres permitând soluţionarea unor probleme cărora dreptul clasic al răspunderii civile nu le-a găsit rezolvarea.

3.1.2. Răspunderea pentru produse în dreptul român

Răspunderea pentru produse este reglementată succint prin O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor precum şi în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (art. 114-116). Protecţia specială a consumatorului instituită prin O.G. nr. 21/1992, se referă doar la situaţia produsului prejudiciat, iar nu la consecinţele produsului prejudiciabil. Deşi în art. 3 lit. a) legiuitorul se referă la problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorului nu o şi

detaliază situaţie în care se impunea recurgerea la regulile dreptului comun.

Astfel, legea cadru în domeniul protecţiei consumatorilor nu reuşea să acopere întreaga sferă a problematicii destul de complexe relativă la răspunderea pentru produsele defectuoase.

Obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului care, în raporturile de consum este, în mod obişnuit, un vânzător profesionist, diferă de obligaţia prevăzută în art. 1336 C. civ., potrivit căruia vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În rapoturile comerciant - consumator este dificil să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie împotriva viciilor îmbracă o altă formă, şi anume, aceea a obligaţiei pentru calitatea produselor, care cuprinde atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.

Ca o primă tentativă de transpunere în dreptul intern a Directivei 85/374/ CEE, notăm O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase.

Un demers ulterior în acest domeniu s-a materializat prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

Noua reglementare din dreptul intern cuprinde dispoziţii mai precise şi detaliate în concordanţă cu prevederile Directivei 85/374/CEE care stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele defectuoase. Aceste dispoziţii se referă la produs, la responsabili, la victimă, cauze de exonerare de răspundere, definesc defectul produsului etc.

Pentru actul normativ recent adoptat reţinem câteva trăsături caracteristice care definesc noul regim juridic al răspunderii civile a producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte şi anume:

1. a) – Legea instituie răspunderea obiectivă, independentă de culpă a

producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte;

1. b) – prevederile legii transced distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală deoarece „producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi cel viitor, cauzat de defectul produsului său“(art. 3), indiferent dacă a contractat sau nu cu partea vătămată;
2. c) – legea nu se substituie dreptului comun, ci îi alătură un regim suplimentar ceea ce crează posibilitatea persoanei vătămate/prejudiciate de a opta între acţiunea în răspundere contractuală, delictuală sau „al altui regim special de răspundere“

[art. 9 alin. (1)];

1. d) – dispoziţiile legale extind sfera persoanelor răspunzătoare pentru daunele cauzate de produsele cu defecte de la producător la persoanele asimilate lui [art. 2 alin. (1) lit. a), pct. 1 –5].

Vom examina în cele ce urmează particularităţile acestui regim specific de răspundere făcând trimitere la reglementările corespunzătoare din textul comunitar.

3.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 240/2004

1. Privind produsele:
2. a) Noţiunea de produs

Noţiunea de produs semnifică „orice bun mobil chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil” [art. 2 alin. (1) lit. b) fraza întâi; art. 2 din Directivă].

Definind noţiunea de produs legiuitorul are în vedere înţelesul uzual din dreptul comercial şi dreptul consumului, respectiv de „bun material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau colective“(art. 2 liniuţa a patra din O.G. nr. 21/1992).

Aşadar nu se are în vedere distincţia tradiţională dintre fructe şi produse şi nici distincţia dintre bunurile naturale şi cele industriale.

Conform legii, imobilele nu constituie produse; în schimb sunt considerate produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor, precum şi cele încorporate mobilelor.

Legea mai arată că, „prin produse se înţelege şi energia electrică” [art. 2 alin. (1) lit. b)].

În raport de noua reglementare tot produse urmează a fi calificate elementele corpului uman (organe, ţesuturi, sângele etc.) precum şi medicamentele.Produsele agricole de origine vegetală şi animală, produsele piscicole şi vânatul nu sunt asimilate noţiunii de produs această lacună a legii excluzând posibilitatea angajării răspunderii producătorilor din domeniul agroalimentar pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. Deşi produsul constituie elementul fundamental al acestei noi forme de răspundere, noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană care vorbeşte însă de „orice bun mobil“. Definind produsul ca orice bun mobil, cu

excepţia materiilor prime agricole şi a produselor de vânătoare, articolul 2 al Directivei precizează că bunul mobil în cauză este produs chiar dacă el este încorporat altui bun mobil sau unui bun imobil. În acest context doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat noţiunea de produs. Urmărind o largă protecţie a consumatorului directiva are în vedere totuşi, în primul rând produsele industriale fabricate în serie, cele mai susceptibile de defecte, fără a le exclude însă pe altele. Recent o directivă

complementară faţă de Directiva 85/374/ CEE, dă o definiţie mai completă noţiunii de produs văzut ca: „orice produs care, chiar în cadrul unei prestări de servicii, este destinat consumatorilor şi care este susceptibil, în condiţii previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este destinat, şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi

comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de ocazie sau recondiţionat“.

Dispoziţiile directivei nu sunt aplicabile produselor nucleare, materiilor prime agricole şi produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o parte a unui alt produs mobil sau imobil şi nici serviciilor. În ceea ce priveşte produsele agricole, o nouă Directivă din 1999 extinde prevederile Directivei privind produsele defectuoase la toate produsele agricole, fără excepţie. Pentru servicii Comisia Europeană pregăteşte o directivă privind răspunderea pentru serviciile defectuoase întemeiată şi ea pe răspunderea obiectivă.

1. b) Noţiunea de produs cu defecte

Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, constituie produs cu defecte „produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“ ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare, utilizările previzibile şi data punerii în circulaţie a produsului. „Modul de prezentare a produsului“exprimă obligaţia de informare a producătorului şi are în vedere instrucţiunile de utilizare, avertismentele privind eventualele riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de

păstrare şi / sau întreţinere etc. „Utilizările previzibile ale produsului“privesc utilizarea lui potrivit scopului căruia îi este destinat, siguranţa produsului excluzând utilizarea abuzivă a acestuia.

Lipsa de siguranţă a produsului nu se confundă cu viciile ascunse deoarece priveşte pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte pentru persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, iar nu utila folosinţă a acestuia. La rândul său art. 6. 1 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care nu prezintă siguranţa la care ne putem aştepta în mod legitim. Caracterul „legitim“al aşteptării consumatorului este o garanţie a echilibrului care trebuie să

existe între interesele victimei şi cele ale fabricantului produsului.

Litera b a art. 6 menţionează printre împrejurările de care trebuie să se ţină seama la aprecierea securităţii produselor „utilizarea lui în scopul căruia îi este destinat“. Si aici importantă este prezentarea produsului care marchează trecerea de la sfera producţiei la cea comercială şi de utilizare. Din prezentarea produsului face parte şi condiţionarea lui în vederea comercializării şi care poate fi o sursă

importantă de defecte, mai cu seamă când este vorba de produse alimentare sau medicamente. Aparţin prezentării produsului şi operaţiunile de publicitate care urmăresc să facă cunoscută existenţa şi virtuţile produsului.

 

 

1. c) Produs pus în circulaţie

Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de momentul punerii lui în circulaţie. Spre deosebire de alte legislaţii, legiuitorul român nu defineşte noţiunea de produs pus în circulaţie. Doctrina a conturat aici o definiţie apreciind că produsul este pus în circulaţie în momentul înstrăinării sale voluntare iniţiale de către producător cu menţiunea că produsul poate face obiectul unei singure puneri în circulaţie.

În consecinţă, producătorul nu va răspunde pentru produsele defecte aflate în posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase ori furate, pentru cele înstrăinate în scop de testări, verificări, probe etc. precum şi pentru cele predate în vederea distrugerii (rebuturi, deşeuri etc.).

Si Directiva exonerează de răspundere producătorul dacă dovedeşte că nu a pus produsul în circulaţie. Momentul crucial pentru angajarea răspunderii producătorului faţă de defectele produsului este cel de ieşire din sfera producţiei, atunci când producătorul încetează de a mai fi în posesia produsului, şi acesta îşi face apariţia pe piaţă.

1. Privind persoanele:
2. a) – Persoana vătămată/prejudiciată

Obligaţia de securitate are o sferă largă de cuprindere în ce priveşte

persoanele care au vocaţie de a solicita despăgubiri, în condiţiile legii.

Nu prezintă relevanţă dacă persoana vătămată/prejudiciată are calitate de cumpărător, locatar, utilizator, chiriaş ori de simplu terţ sau că a contractat ori nu cu persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului. În acelaşi timp, legea nu distinge între calitatea de consumator şi aceea de comerciant a persoanei vătămate/prejudiciate dar condiţionează ca aceasta să fi folosit produsul cu defecte „pentru uz sau consum personal“ [art. 2 alin. (1) lit. c), pct. 2-3)].

Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ce priveşte răspunderea pentru produsele defectuoase – cei din urmă nefiind răspunzători în măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l scoate pe piaţă- nu operează în cazul victimelor. Unificarea răspunderii pentru produsele defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili, devine completă atunci când este vorba de victime. Se produce astfel un concept

unic şi universal de consumator în condiţiile în care Convenţia de la Strasbourg justifica necesitatea „tratamentului egal între consumatorul care cumpără şi ceilalţi consumatori“. Astfel, s-a lărgit noţiunea de victimă care, incluzându-i pe profesionişti, o depăşeşte pe cea de consumator stricto sensu.

1. b) - Producător şi persoanele asimilate producătorului

Stricto sensu, producător este fabricantul produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului, în cadrul activităţii sale profesionale, de aceea definiţia legiuitorului român „ fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului este confuză şi ignoră caracterul profesional al activităţii producătorului. Potrivit art. 3.1. din Directivă, termenul de producător desemnează fabricantul produsului finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părţi componente a produsului. Conceptul de producător constituie una din invenţiile Directivei, ce o individualizează in mod evident faţă de răspunderea delictuală bazată pe culpă. Istoricul elaborării Directivei demonstrează evoluţia conceptului, care incepe cu o definiîie ce îl include pe cel care a finalizat şi a pus pe piaţă produsul, ca apoi sa ajungă la o abordare bazată pe distincţia dintre producătorul produsului final, furnizorul de materii prime, producătorul produselor

componente şi cei asimilaţi producătorului. Definiţia producătorului exprima considerentul de politică legislative exprimat in Preambul: ”protejarea consumatorului impune ca toţi cei care participă la procesul de producţie să poată fi traşi la răspundere, dacă fie produsul final, fie materia primă, fie componentul livrat de aceştia au fost defectuoase”. In plus, Directiva vine in sprijinul consumatorului pentru a-i uşura situaţia în cazul în care produsul defectuos provine din afara Pieţei Interne, ceea ce ar ingreuna posibilităţile

persoanei prejudiciate de a identifica producătorul acestuia şi valorificarea pretenţiilor sale in afara Comunităţii. Pe acest considerent, conceptul de producător include şi importatorul din Uniunea Europeană care a introdus produsul defectuos pe Piaţa Internă.

Preluând aceste elemente de identificare a producătorului, legiuitorul roman defineşte producătorul prin termeni de asimilare a unor categorii de personae precum:

- producătorul aparent, respectiv, „orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv“ [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 2];

- importatorul produsului în România/ Comunitatea Europeană, în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii profesionale [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3-4];

- distribuitorul produsului care nu comunică consumatorului, într-un termen rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul, dacă producătorul produsului nu poate fi identificat. Potrivit directivei în cazul în care producătorul produsului nu poate fi identificat, orice furnizor va fi considerat producător. Dispoziţia este utilă în cazul în care produsul este anonim

sau întreprinderea care-l comercializează a şters numele producătorului pentru a îl înlocui cu al său. În orice caz, întrucât furnizorul este cel mai uşor identificabil pentru că este cel care a avut un raport direct cu victima, este normal ca el să

răspundă. Aceeaşi soluţie şi în cazul produsului importat, dacă nu este indicată identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 5]. Răspunderea distribuitorului este subsidiară deoarece acesta este exonerat de răspundere în cazul în care indică persoanei vătămate datele de

identificare a producătorului/persoanei asimilate producătorului.

Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie responsabil ci şi distribuitorul sau importatorul vine în sprijinul concepţiei consumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de o manieră eficace. Soluţia aleasă şi de legiuitorul român este cea a răspunderii tuturor celor care participă nu numai la procesul de producţie, dar şi la cel al punerii produsului

pe piaţă.

3.3. Condiţiile răspunderii pentru produsele cu defecte

1. a) Paguba.

Prin lege termenul de pagubă este definit în sens larg şi priveşte:

- „Prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane“ [art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2]. Este vorba de despăgubiri cu titlu de cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu titlu de obligaţii de întreţinere ale persoanei  vătămate, cheltuieli de transport, tratament medical etc.

Deşi directiva tace în privinţa despăgubirilor pentru daunele morale fără a le exclude însă, legea română, potrivit art. 2 alin. (3) „nu împiedică aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la daunele morale“ în condiţiile dreptului comun.

- „Deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte“ destinat folosinţei sau consumului privat şi folosit de persoana vătămată pentru uz sau consum personal în valoare de peste 2 milioane lei, respectiv 500 euro echivalent în lei.

Este exclus prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea produsului cu defecte, atât în substanţa sa – degradare sau distrugere- cât şi în valoarea sa economică – diminuarea valorii sale de circulaţie. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, în aceste cazuri, persoana vătămată să pretindă despăgubiri în condiţiile dreptului comun- acţiunea redhibitorie sau estimatorie.

Prevederile legii nu se aplică pagubelor cauzate de accidentele nucleare şi celor cauzate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării sale în vigoare.

1. b) Defectul.

Defectul unui produs este calificat în raport de lipsa de siguranţă - „siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte“- respectiv, pericolul pe care îl prezintă produsul cu defecte faţă de persoane şi bunuri, altele decât produsul cu defecte, şi nu în raport cu folosinţa utilă a produsului. Directiva fundamentează conceptul de defect pe un standard abstract. Legiuitorul comunitar intemeiază

răspunderea pe determinantele comportamentului de piaţă al producătorului. Determinantul central al standardului îl constituie aşteptările coroborate ale consumatorului şi ale producătorului, având în vedere circumstanţele proiectării, fabricării, comercializării si utilizării produsului defectuos. Prin urmare, produsul

va fi calificat, în scopul stabilirii răspunderii, nu în temeiul comportamentului producătorului, ci în temeiul modului in care produsul corespunde aşteptărilor pieţei.

1. c) Raportul de cauzalitate dintre defect şi pagubă.

Persoana vătămată trebuie să facă dovada (şi a) raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă potrivit regulilor dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, în sensul că defectul a cauzat paguba. Reclamantul nu va fi obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului, răspunderea instituită de lege fiind o formă de răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretenţiilor

sale în faţa instanţei, el va trebui însă să identifice persoana producătorului care a pus pe piaţă produsul ce a generat prejudiciul. Comparat cu sarcina probei in materia răspunderii delictuale bazate pe culpă, poziţia persoanei prejudiciate este mult îmbunătăţită.

3.4. Cauzele de exonerare de răspundere

1. a) Nu constituie cauză de exonerare de răspundere a producătorului defectul cumulat cu „acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane ce a concurat la producerea pagubei” (art. 4 fraza întâi).

Prin urmare, producătorul răspunde pentru paguba cauzată ca rezultat cumulate al produsului cu defecte cu acţiunea/omisiunea unei terţe persoane. Acest lucru nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni împotriva terţului.

1. b) Producătorul este exonerat în tot sau în parte de răspundere când paguba este cauzată, cumulativ, de defectul produsului şi „culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să ăspundă“(art. 8). În acest caz producătorul trebuie să facă dovada culpei persoanei vătămate sau, după caz, a persoanei pentru care aceasta este ţinută să răspundă.
2. c) Potrivit art. 7 alin. (1), producătorul este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că:

- Nu este cel care a pus produsul în circulaţie. Producătorul va răsturna prezumţia punerii produsului în circulaţie făcând dovada că nu a consimţit la înstrăinarea acestuia.

- În funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui. Această cauză de exonerare de răspundere este o aplicaţie a dispoziţiilor potrivit cărora defectul produsului urmează a fi

calificat ţinându-se seama de data punerii lui în circulaţie;

- Defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse prin reglementări emise de autorităţile competente. Producătorul va face dovada că defectul are la origine respectarea dispoziţiilor imperative edictate de autorităţile competente

- Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic a producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale. Legiuitorul are în vedere cazurile speciale de înstrăinare a produsului cu defecte cum sunt cele în scop de testări, probe, experimentări sau, după caz, pentru a fi distruse;

- Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existente la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză. Această cauză de exonerare configurează conceptul de risc de dezvoltare având ca effect limitarea răspunderii pentru produse defectuoase la ceea ce producătorul poate să îndeplinească în cadrul activităţii sale si la ceea ce poate fi cerut din partea lui in mod legitim. De sorginte germană riscul de dezvoltare constituie orice risc

necunoscut în momentul conceperii, fabricării ori comercializării unui produs şi care era imprevizibil în raport cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. Riscul de dezvoltare permite fabricantului să invoce lipsa culpei ca motiv de exonerare

cu privire la defectul produsului ceea ce atrage nefuncţionarea regimului de răspundere obiectivă. Introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei a fost argumentată de necesitatea protejării echitabile a producătorilor împotriva unor riscuri care ar compromite activitatea lor de producţie şi îndeosebi de inovaţie. Sa realizat un compromis intervenit atât între statele membre, cât şi între asociaţiile

de consumatori şi cele de producători. Statele pot însă exclude în dreptul intern această cauză de exonerare;

- Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate;

- Potrivit art. 8 alin. (2) din lege, producătorul de componente este exonerat de răspundere în măsura în care dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului.

Potrivit art. 10 „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de

răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută“. Per a contrario, sunt permise clauzele de agravare a răspunderii producătorului. Aceeaşi reglementare o regăsim şi în art. 12 al directivei printre astfel de clauze având în vedere scurtarea termenelor de prescripţie sau de decădere sau plafonarea indemnizării.

Dar dacă clauzele limitative sunt interzise cu privire la victime în mod

imperativ ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele răspunzătoare în mod solidar pentru daunele cauzate de produsul defectuos. Aceste persoane, adică producătorul, importatorul sau distribuitorul pot stipula asemenea clauze în contractele care le leagă între ele.

3.5. Acţiunile în răspundere pentru repararea pagubei

Termenele instituite prin lege sunt preluate din directivă. Distingem astfel două termene: unul de prescripţie şi altul de decădere. Termenul de prescripţie este de 3 ani şi are ca punct de plecare data la care persoana vătămată/prejudiciată „a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului“. Ca şi textul directivei sunt puse trei condiţii

cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă.

Suspendarea şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea pentru repararea pagubelor sunt supuse dreptului comun.

Termenul de decădere este de 10 ani şi curge de la data la care „producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie“. Victima nu mai poate să ceară repararea prejudiciului dacă timp de zece ani nu a introdus acţiunea. Acest termen are ca punct de plecare - dies a quo- data punerii produsului în circulaţie fără vreo legătură cu data remiterii sale părţii vătămate/prejudiciate. Sarcina probei revine persoanei vătămate/prejudiciate „pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada

pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă“.

3.6. Răspunderea solidară şi acţiunea în regres

1. a) Solidaritate pasivă legală. Prin dispoz. art. 5 din lege se instituie răspunderea solidară pentru ipoteza când „mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru pagubă“.
2. b) Acţiune în regres. Persoana răspunzătoare (codebitor solidar) care a despăgubit în tot persoana vătămată are la îndemână două acţiuni pentru a se întoarce împotriva celorlalte persoane răspunzătoare (codebitori solidari):

- acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile persoanei vătămate (art. 1108 pct. 3 C. civ.);

- acţiunea personală, derivând din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.

1. c) Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti sesizate cu acţiunea pentru repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativă, aceasta revenind „instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba, se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului“.

3.7. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte

Răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o răspundere întemeiată pe defect, fără prezumţie de culpă. Defectul constituie prin el însuşi faptul generator al răspunderii.

Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se manifestă prin eliminarea oricărei diferenţe între contractant şi terţ. Aceştia sunt supuşi unei reguli unice de răspundere.

Această răspundere „dură“este atribuită tuturor celor care se găsesc pe traseul producţie-distribuţie. Ideea unei raspunderi largi in cadrul careia nu numa producatorul sa fie responsabil de prejudicial cauzat de produsul defectuos, ci si distribuitorul sau importatorul, vine in sprijinul unei conceptii consumeriste in virtutea careia consumatorul trebuie sa fie protejat de maniera eficace.

Caracterul obiectiv al răspunderii pentru produsele defectuoase este consolidate şi de teoria aparenţei - error communis facit jus - fiind vizaţi aici marii distribuitori precum şi vânzarea prin corespondenţă.

In acest context putem afirma că evoluţia dreptului răspunderii civile

delictuale cunoaşte, prin instituirea răspunderii pentru produsele defectuoase, un fel de incoronare care poate fi un nou inceput.

Concepţia tradiţională a răspunderii pentru culpă este eschivată fără drept de apel căci, dupa cum spuneau prestigioşi civilişti francezi, principala grijă a Directivei este evitarea cât mai hotărâtă a probei culpei producătorului.