Într-o carte celebră, publicată în 1977, Hedley Bull oferă un model coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe conceptul de ordine. Definiţia pe care o utilizează H. Bull este următoarea:
„ordinea este un model de comportament care susţine scopurile elementare sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le susţine ordinea sunt aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane:
1) a pune viaţa omenească la adăpost de violenţa care provoacă vătămări
corporale sau care aduce moartea;
2) a face ca promisiunile să fie respectate;
3) a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă continuu unor revendicări nelimitate.
Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state grupate într-o organizaţie politică universală, susţine trei scopuri primare specifice:
1) scopul conservării sistemului şi a societăţii de state suverane;
2) scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob;
3) scopul păcii.
Vom regăsi toate aceste scopuri inserate în Carta ONU, cu menţiunea că scopul securităţii (adică al conservării sistemului) primează, conform Cartei, asupra scopului păcii. Acestor scopuri specifice sistemului relaţiilor internaţionale li se adaugă scopurile comune oricărei vieţi sociale: respectarea promisiunilor (promissio sunt servanda şi pacta sunt servanda), limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi jus in bello) şi stabilizarea posesiei (prin proclamarea intangibilităţii şi imunităţii frontierelor).
Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un control efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează ordinea sunt reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută prin sancţiuni organizate. Ordinea juridică pe care o susţine un sistem juridic statal este o ordine extinsă. În mediul internaţional în schimb, ordinea pe care o susţine actualul sistem juridic este o ordine restrânsă la scopurile primare şi la cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice sunt susţinute prin sancţiuni organizate.
Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea dintre drept şi dreptate. Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul moralităţii în politica internaţională a rămas cea mai obscură şi mai dificilă problemă”.
Ceea ce doctina de DI evită în general să aducă în discuţie este fenomenul permanent de contestare a sistemului. Contestarea ideologică, pregnantă în intervalul 1917-1989, continuă astăzi din direcţia fundamentalismului religios. Două organizaţii internaţionale islamice, Liga Arabă şi Organizaţia Conferinţei Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii internaţionale facultative (Curtea de justiţie arabă şi Curtea islamică internaţională de justiţie), au respins explicit modelele universal recunoscute de formare validă a DI, declarând ierarhii normative sui generis.
Ambele aplică prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în vigoare” şi principiile generale „consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă jurisdicţie recunoaşte o aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38 din Statutul CIJ. Această particularizare a DI este în mod clar un fenomen de respingere a sistemului. DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul normativ, mai precis un sistem compus din reguli (norme) juridice.