La diversele eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă prezenţa unei multitudini de sisteme juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine socială: un sistem juridic internaţional, un sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea Europeană), sisteme juridice statale, sisteme juridice ecleziastice (canonice), un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Există aşadar, o pluralitate de sisteme juridice de natură diferită, iar existenţa lor ridică două probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii sistemelor şi problema raporturilor de sistem.
Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme.
Teoriile şi practicile constituţionale dualiste acreditează, în general, impermeabilitatea sistemului intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Însă în practică se observă că, exceptând accidentele istorice de izolare statală autoimpusă, sistemele juridice sunt relativ permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg acceptată privind raporturile de sistem.
Curtea Internationala de Justitie a tranşat chestiunea raporturilor generale dintre DI şi legislaţia statală: „din perspectiva DI şi a Curţii care este organul său, legile naţionale sunt simple fapte, manifestări de voinţă ale statelor, la fel ca şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile administrative”.
Odată clarificată problema din perspectiva DI, chestiunea raporturilor intre sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului intern. Au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă.
► Teoria dualistă
Premisa dualistă primară este aceea că ordinea juridică internaţională şi sistemele juridice statale sunt în mod necesar autonome deoarece:
- a) normele fiecărui sistem au condiţii specifice de validitate;
- b) normele se aplică unor subiecte juridice diferite;
- a) normele se aplică unor situaţii diferite.
Un tratat internaţional, spre exemplu, se adresează cel mai adesea organelor statului şi, în mod curent, nu conferă drepturi şi obligaţii celorlalte subiecte de drept intern. În absenţa unor mecanisme de receptare efectul normelor internaţionale pentru persoanele fizice şi juridice din sistemul intern este unul virtual şi indirect.
De regulă, normele constituţionale interne care se referă la DI creează un ecran între acesta din urmă şi subiectele din ordinea juridică internă. Consecinţa este absenţa oricărui conflict potenţial de norme între cele două sisteme, deoarece ele se prezintă analizei ca sisteme închise sau complete, ceea ce exclude, de plano, conflictul de norme. Însă din caracterul autonom al sistemelor de drept nu decurge în mod necesar teza că cele două tipuri de ordini juridice nu pot comunica, sau că ele se situează pe un palier orizontal, de egalitate absolută. Autonom nu înseamnă impenetrabil sau impermeabil. Dacă analizăm practica unor state care formal (constituţional) sunt dualiste, observăm că dualismul rămâne mai mult o poziţie de principiu decât o realitate juridică.
►Teoria monistă
Monismul are două variante, una radicală, care afirmă primatul dreptului intern asupra DI şi care astăzi este o poziţie teoretică de nesusţinut, în primul rând pentru că nu mai are un suport efectiv în dreptul
pozitiv, şi una care afirmă primatul DI asupra dreptului intern şi care îşi are
suportul în practica unor state reprezentative ale comunităţii internaţionale.
Normele interne derivă din normele internaţionale care determină competenţele statelor, ca atare ele nu pot avea un conţinut contrar acestora.
O perspectivă monistă servea ca un suport teoretic coerent pentru centralizările care trebuiau instituite în sistemul juridic internaţional şi cărora monismul cu primatul DI încerca să le construiască o bază teoretică de legitimitate.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că dualismul a dominat întreaga perioadă interbelică, iar CPJI a fost puternic influenţată de doctrina dualistă. În prezent, chiar dacă raţiuni practice şi morale impun monismul cu primatul DI, varietatea soluţiilor naţionale care se observă în practica constituţională a statelor ilustrează faptul că supremaţia DI în raporturile sale cu dreptul intern este incontestabilă pentru jurisdicţiile internaţionale, însă uneori rămâne pur nominală pentru jurisdicţiile statale.
În stadiul actual al sistemului de DI, în ciuda faptului că monismul care afirmă primatul DI a câştigat destul teren în doctrină, el nu oferă un model descriptiv adecvat pentru raportul real dintre sisteme. Este şi firesc, pentru că în variantă radicală el presupune totuşi un nivel de centralizare pe care DI este încă foarte departe de a-l fi atins. Altfel spus, efectivitatea teoriilor moniste este una relativ redusă. Aceasta se datorează faptului că atâta timp cât comportamentul statal, în limitele jurisdicţiei sale teritoriale, nu este reclamat ca un illicit internaţional, cele două sisteme se menţin într-un raport de irelevanţă.
Legislaţia internă a unui stat este considerată domeniul său rezervat de competenţă, atâta timp cât nu înfrânge norme şi principii opozabile erga omnes. În plus, în absenţa unor reclamaţii internaţionale care să acuze ilicitul normelor interne aflate în conflict cu normele internaţionale de acest tip, statelor le rămâne o considerabilă libertate de mişcare.
Monismul şi dualismul pun în evidenţă nivelul de centralizare din sistemul internaţional. Este limpede că absolut toate materiile centralizate din DI ilustrează efectivitatea teoriei moniste. În acelaşi timp, dualismul nu este complet deligitimat, deoarece el reflectă nivelul descentralizat al relaţiilor internaţionale şi al DI.
În concluzie credem că se poate afirma:
- a) autonomia relativă a sistemelor intern şi internaţional - normele interne contrare DI nu pot fi invalidate în general în ordinea juridică internă şi rămân inopozabile în ordinea internaţională;
- b) interacţiunea sistemelor - pe de o parte, DI a încorporat în cadrul izvoarelor sale formale anumite norme din sistemele de drept statale, pe de altă parte există şi un număr relativ redus de norme de DI cu aplicabilitate directă în sfera de competenţă statală, aşa-numitele norme internaţionale self-executing.
Pentru că nu există o regulă de drept pozitiv a supraordonării sistemelor, de regulă aplicabilitatea normelor internaţionale în dreptul intern presupune o procedură de receptare. Efectul acestei operaţiuni speciale constă în transformarea caracterului internaţional al normelor în caracter intern. Din perspectiva DI, monismul şi dualismul sunt poziţii constituţionale care reflectă concepţiile naţionale privind domeniul rezervat al statelor suverane şi atitudinea faţă de fenomenele de centralizare juridică internaţională. Prin urmare distincţia dualism - monism, departe de a fi depăşită, rămane permanent un revelator al atitudinilor naţionale faţă de DI.