În afara de modurile spontane de formare ale normelor juridice de drept internaţional există şi un mod voluntar de formare al acestora, prin declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate (state sau organizaţii internaţionale) care decid să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale. Declaraţiile nu sunt unilaterale, ci sunt reciproce şi au conţinut identic, ceea ce demonstrează voinţa juridică comună a acestora.
Tratatul, ca mod voluntar prin care subiectele de drept se obligă juridic, prezintă un dublu aspect: este un act juridic şi este normă juridică. Actul şi norma sunt pană la urmă indisociabile, însă distincţia între ele prezintă consecinţele practice, mai ales atunci când acceptăm posibilitatea ca norma, în anumite circumstanţe, să se detaşeze de act. De exemplu, atunci când în faţa unui judecător intern o parte în proces se prevalează de dispoziţiile unui tratat, iar tratatul este aplicabil în dreptul intern, judecătorul intern nu este competent să analizeze calităţile formale ale tratatului ci doar aplicabilitatea normelor invocate. Cu alte cuvinte, judecătorul intern nu poate declara inaplicabilitatea actului numit „tratat”, ci doar inaplicabilitatea normei al cărei suport este actul.