Drept

Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor proceduri internaţionale.

1)O primă fază

Se consumă prin schimbul şi examinarea deplinelor puteri.

Termenul „depline puteri” indică un act care emană de la autorităţile statale care deţin competenţa de a conduce relaţiile internaţionale. Actul nu face decât să probeze reprezentativitatea agenţilor guvernamentali care iniţiază negocierile. În favoarea şefilor de stat, a miniştrilor de externe, a şefilor de misiuni diplomatice, a diplomaţilor acreditaţi de stat la conferinţa internaţională reunită pentru negocierea tratatului sau a celor acreditaţi pe lângă o organizatie internaţională operează o prezumţie simplă de reprezentativitate.

2) Negocierea

Constă în esenţă în schimbul de propuneri şi contra-propuneri pentru stabilirea textului de bază, la care se adaugă eventual, ulterior, diverse  amendamente. Toate acestea se formulează verbal, cu titlu provizoriu, însă, în principiu, îmbracă ulterior forma scrisă. În cazul tratatelor multilaterale adoptate în cadrul unor conferinţe convocate în acest scop, discuţiile au loc pe un text deja elaborat în cadrul organizaţiei care a iniţiat tratatul. Negociatorii statali sunt, în general, însosiţi la conferinţele internaţionale de echipe de experţi.

3) Adoptarea şi autentificarea textului

Textul prezintă o structură în general invariabilă. Se deschide cu un preambul, în care se enumeră părţile contractante şi se expun motivele tratatului. Urmează dispozitivul, considerat „corpul tratatului”, care cuprinde într-o succesiune de articole (grupate eventual în „titluri”, „părţi”, „capitole” sau „secţiuni”) ansamblul normelor primare care leagă juridic părţile la tratat. Textul este închis de clauzele finale, care circumscriu „actul juridic”: procedurile de revizuire, modalităţile de intrare în vigoare, durata tratatului, etc.

Dispozitivele tratatelor internaţionale cuprind o serie de clauze-tip care au consecinţe importante, de exemplu în privinţa intensităţii normative a angajamentelor sau în privinţa câmpului lor de aplicare:

1. a) clauza de adeziune, caracteristică tratatelor deschise, unde fixează condiţiile în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la acest tip de tratate;
2. b) clauza “opting in”, o tehnică prin care acceptarea unei obligaţii prevăzute de tratat este subordonată emiterii unui act unilateral (declaraţie);
3. c) clauza de renunţare, caracteristică tratatelor permanente sau de lungă

durată şi care permite unui stat să „iasă din tratat”, eventual după expirarea unui anumit termen de la notificarea intenţiei de retragere (act de renunţare);

1. d) clauza de reciprocitate, prin care recunoaşterea unor prerogative sau asumarea unor obligaţii prevăzute în tratat este subordonată recunoaşterii sau asumării lor de către cealaltă parte;
2. e) clauza “si omnes” prin care se stipulează că renunţarea unui singur stat parte la un tratat multilateral atrage în mod automat eliberarea tuturor celorlalte părţi de obligaţiile subscrise;
3. f) clauza de salvgardare, o clauză care permite unui stat să aplice în anumite situaţii un regim derogator de la angajamentele de bază, de exemplu, clauza generală de salvgardare care operează în perioadele de criză economică sau de ajustări structurale;
4. g) clauza naţiunii celei mai favorizate, o stipulaţie prin care părţile se obligă să-şi acorde tratamentul cel mai favorabil pe care l-au acordat sau îl vor acorda în viitor unui stat terţ. Conţinutul tratatului care conţine clauza naţiunii celei mai favorizate rămîne în parte nedeterminat, modificându-se în funcţie de conţinutul convenţiilor stipulate ulterior cu terţii;
5. h) clauza federală, prin care statul federal precizează că tratatul angajează doar federaţia în domeniile care ţin de competenţa sa şi nu angajează entităţile federate în materiile care ţin de competenţa exclusivă a acestora;
6. i) clauza compromisorie, o clauză de o importanţă aparte pentru că stabileşte o cale judiciară (în general arbitraj) prin care se tranşează diferendele născute din interpretarea sau executarea tratatului;
7. j) clauza „opting out”, prin care o modificare (amendament) a tratatului este considerată acceptată de partea care nu a emis o opoziţie forma. Tratatul institutiv al OMS - membrii organizaţiei pot renunţa individual la aplicarea standardului impus de organizaţie. Dacă cei care renunţă reprezintă la un moment dat majoritatea, standardul este invalidat;
8. k) clauza „in all circumstances”, a fost inserată în mai multe articole ale celor patru Convenţii de la Geneva din 1949, în scopul de a garanta respectul normelor indiferent de context, în orice împrejurare.

          Dispozitivul tratatului poate fi însoţit de anexe. Anexele cuprind de regulă detalii tehnice sau materii complementare. Din punct de vedere juridic, în lipsa unei stipulaţii contrare, anexele au aceeaşi valoare ca şi dispoziţiile din corpul tratatelor. Faza de elaborare se încheie cu adoptarea textului, iar expresia formală a adoptării tratatului este autentificarea lui.

Autentificarea textului are valoarea juridică a unei declaraţii unilaterale care confirmă că textul reprezintă intenţiile negociatorilor şi este definitiv. Tratatele se autentifică prin semnare. Articolul 10 al Convenţiei de la Viena prevede alte două modalităţi de autentificare: parafarea (se subscriu iniţialele negociatorilor) şi semnarea ad referendum, adică semnarea cu titlu provizoriu, sub condiţia confirmării de autorităţile naţionale competente. Confirmarea voinţei statului de a se considera „legat” prin tratat se exprimă, de regulă, printr-un act solemn numit ratificare.

4) Intrarea în vigoare a tratatului

Adică momentul din care îşi produce efectele obligatorii în raporturile reciproce reglementate de părţi este stabilită prin clauzele finale. În absenţa eventuală a unor asemenea clauze, efectele se produc din momentul în care statul şi-a exprimat voinţa de a fi legat prin tratat.

          Conventia de la Viena din 1969 se referă şi la două forme speciale de intrare în vigoare: ratificarea sau aderarea parţială şi aplicarea cu titlu provizoriu.

5) Publicitatea tratatelor

 Publicitatea tratatelor este o chestiune relativ nouă în DIP şi reprezintă un aspect relativ marginal al centralizării juridice. Exigenţa publicităţii implică dezavuarea tratatelor secrete. O normă de obligativitate a publicitatii tratatelor a fost introdusă în art. 102 din Carta ONU. Neînregistrarea tratatelor nu ridică însă probleme de validitate, ci doar probleme de opozabilitate, în sensul că un tratat neînregistrat nu este opozabil organelor ONU.

6)Sistemul de rezerve al tratatelor

Rezerva este definită în mod curent ca fiind declaraţia unui stat, la semnarea tratatului, prin care statul înţelege să excludă, în ce-l priveşte, anumite dispoziţii ale tratatului, sau să nu accepte anumite obligaţii care ar inteveni ca o consecinţă a tratatului. Mai există un tip de act juridic internaţional, pe care doctrina îl asimilează rezervei, aşa-numita declaraţie interpretativă. Ea precizează sensul pe care statul angajat înţelege să-l confere unor dispoziţii particulare din tratat.