1) Eroarea
Regula codificată este cea a erorii esenţiale, adică a erorii asupra unui element care a costituit baza consimţămantului exprimat. Convenţia de la Viena din 1969 a admis finalmente numai eroarea de fapt şi a subordonat admisibilitatea erorii de fapt unor condiţii speciale:
- a) eroarea să nu fie imputabilă comportamentului statului care o invocă;
- b) să nu existe circumstanţe care ar fi trebuit să avertizeze subiectul de drept în legătură cu posibilitatea unei erori.
2) Dolul
Voinţa de a-l plasa pe un alt subiect de drept internaţional în eroare, asociată cu o conduită frauduloasă, nu are precedente în DI. Însă, conform principiului divizibilităţii tratatelor, existenţa dolului permite părţii lezate posibilitatea de a opta între nulitatea parţială şi cea completă. Fiind însă şi un ilicit internaţional, dacă o parte la tratat ar invoca dolul doar ca fapt internaţional ilicit (nu şi ca viciu de consimţământ), aceasta ar implica, ca o consecinţă juridică, nulitatea integrală a tratatului.
3) Coruperea reprezentatului unui stat
Unii autori au manifestat rezerve în legătură cu existenţa acestui viciu de consimţământ. Conform acestei opinii, dolulul acoperă şi situaţia coruperii reprezentanţilor statali. De altfel, regimul juridic al corupţiei este identic cu cel al dolului, în sensul că stabilirea corupţiei produce efecte identice cu stabilirea dolului. Nu există o practică internaţională nici în legătură cu acest aspect.
4) Constrângerea exercitată asupra reprezentanţilor statali
Relaţiile internaţionale furnizează exemple de constrângere. În situaţia în care după semnarea actului de către reprezentantul constrâns, tratatul este ratificat de către statul vătămat, viciul iniţial trebuie considerat ca fiind înlăturat.
Putem reduce ilicitul la două situaţii:
- a) utilizarea forţei ca mijloc de constrângere;
- b) utilizarea ameninţării cu forţa.