Instituţia imunităţii statelor suverane cuprinde normele şi principiile generale de drept care exceptează statele străine de la jurisdicţia teritorială a celorlalte state suverane. În absenţa consimţământului său expres, niciun stat suveran nu poate face pe teritoriul unui alt stat, numit statul forului (forum state, l’État du for) obiectul unor măsuri legislative sau administrative ale acestuia din urmă şi nici nu poate fi judecat de jurisdicţiile sale. Imunitatea de jurisdicţie (imperium) cuprinde două nivele:
- a) imunitatea judiciară faţă de toate jurisdicţiile interne ale statului forului;
- b) imunitatea de executare silită a bunurilor statului străin aflate pe teritoriul statului forului.
În ipoteza în care ar fi sesizată cu o acţiune, de exemplu în răspundere contractuală sau delictuală a statului străin, sau cu o cerere de autorizare a executării silite a bunurilor acestuia aflate pe teritoriul său, organele judiciare alestatului forului îşi vor declara, la cererea statului reclamat (sub forma excepţiei preliminare prin care se contestă locus standi) sau din oficiu, lipsa de competenţă ratione personae.
În prezent, imunitatea statelor este o imunitate calificată, cu alte cuvinte, regula imunităţii este acompaniată de o serie de restricţii.
Analiza practicii, a convenţiilor şi a doctrinei demonstrează că restricţiile instituite se bazează pe caracterul dual al capacităţii juridice externe ale statelor, cărora li se pot atribui, indiferent de calificarea proprie, două categorii de acte: acte efectuate în exercitarea competenţelor suverane (acta iure imperii), şi acte de gestiune privată urmărind un scop lucrativ (acta iure gestionis). Primele sunt acoperite de imunitatea de jurisdicţie, nu însă şi secundele.