În DI este considerat ca fapt illicit, orice comportament antijuridic (acţiune sau inactiune). În DI nu există o formă specifică de răspundere pentru violarea obligaţiior care decurg din tratate, adică, nu există o distincţie asemănătoare distincţiei dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală.
Calificarea unui fapt ca ilicit internaţional aparţine exclusive teoriei dreptului international public. Faptul ilicit este considerat de numeroşi autori ca element obiectiv al răspunderii. Această situatie accentuează faptul că în DIP nu are relevanţă intenţia sau culpa persoanelor al căror comportament este imputabil statului. Curţile de drept international au decis că prejudiciul nu reprezintă o condiţie a faptului ilicit. Conform jurisprudenţei, prejudiciul direct rezultă din actul ilicit. Linia de cauzalitate trebuie să fie directă şi certă, chiar dacă faptul ilicit este îndepărtat în timp.
Prejudiciul imediat, care nu trebuie confundat cu prejudiciul direct, fiind prejudiciul suferit de stat în sfera propriilor sale interese, iar prejudiciul mediat este prejudiciul care este atribuit statului ca o consecinţă a faptului că a fost suferit de unul dintre cetăţenii săi.
Naţionalitatea persoanei fizice sau juridice lezate activează un drept cutumiar al statului, dreptul de protecţie diplomatică şi consulara.
► Condiţiile responsabilităţii. Existenţa unui act sau a unei omisiuni care violează un drept nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea.
Răspunderea reclamă, pe lângă existenţa unui fapt generator, şi existenţa unui subiect. Atitudinea agentului este irelevanta în materia răspunderii internaţionale. În acest sens, răspunderea a fost caracterizată ca „obiectivă” nedepinzând de recunoasterea faptului ilicit.
► Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. De principiu, orice organ de stat, indiferent că aparţine puterii legislative, judiciare, executive sau administrative, indiferent de poziţia ierarhică în sistemul juridic intern, poate angaja răspunderea statului.
Conform principiului efectivităţii, faptele imputabile statului comportamentul unităţilor administrativ teritoriale (provincii, regiuni, judeţe), independent de statutul lor de drept intern şi chiar în absenţa integrării lor stricte în structura statului. Statul răspunde, de pildă, şi pentru actele unei societăţi private în ipoteza în care aceasta a fost investită cu exercitarea unei funcţii poliţieneşti.
La fel, statul răspunde în ipoteza în care o organizaţie profesională (Uniunea Avocaţilor) adoptă norme de aplicabilitate generală contrare DIP. Statul răspunde pentru toate actele, indiferent dacă organele sau agenţii şi-au depăşit competenţele atribuite conform dreptului intern sau au acţionat contrar instrucţiunilor care le guvernează activităţile.
► Consecinţele responsabilităţii. Doctrina distinge trei categorii de consecinţe ale responsabilităţii în DIP:
1) Autoprotecţia;
2) Restituirea;
3) Reparaţia.
În doctrina clasică, ilicitul are o consecinţă imediată: dreptul de a recurge la sancţiuni, care reprezintă măsurile primare de autoprotecţie.
Măsurile de autoprotecţie sunt în prezent supuse unui regim juridic aparte.
În ce priveşte restituirea sau dreptul la restituire, acesta este un concept utilizat în DI în două sensuri: în sens strict, restitutio in integrum reprezintă restabilirea situaţiei anterioare, a situaţiei care ar fi existat dacă faptul illicit nu s-ar fi produs. De exemplu, eliberarea unor ostateci sau restituirea unor obiecte. În sens larg, restitutio in integrum înseamnă şi stabilirea unei situaţii care nu a existat niciodată, situaţie pe care o pretinde DI. De exemplu, obligaţia statului de a încorpora un tratat sau o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU în legislaţia sa internă.
Atunci când restituirea nu este posibilă statul responsabil datorează statului lezat reparaţii. În practică, reparaţia, constă în acordarea statului lezat unui echivalent bănesc al prejudiciului suportat. Aceasta este consecinţa cea mai frecvent întâlnită pe care trebuie să o accepte un stat responsabil. În cazul existenţei unui prejudiciu moral (singular sau creat alături de un prejudiciu material), având în vedere existenţa obligaţiei de a-l repara, singura soluţie compatibilă este satisfacţia. Satisfacţia repară atingerile aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului unui stat suveran. Concret, cu titlu de satisfacţie, se exprimă în general regrete însoţite de scuze şi de recunoaşterea ilicitului.
Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. Efectul acestor circumstanţe este acela de a neutraliza temporar obligaţia internaţională violată.
► Consimţământul statului lezat. Pentru a exclude ilicitul, consimţămîntul trebuie să fie imputabil statului lezat. Eventualul consimţământ al persoanelor particulare care au fost victimele comportamentului ilicit este irelevant. Validitatea consimţământului statului lezat este subordonată unor condiţii cumulative:
- a) să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan internaţional;
- b) să fie liber (neafectat de vicii de consimţământ);
- c) să fie efectiv exprimat;
- d) să poată fi stabilit în mod clar;
- e) să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să fie,
eventual, concomitent cu acesta.
Legitima apărare. Legitima apărare (self-defense) reprezintă o formă a autoapărării, alături de represalii (denumite în limbajul CDI – contra-măsuri). 02.11.2010
Această distincţie este necesară în măsura în care în limba engleză ambele sensuri se exprimă prin self-defense. Conceptul ca atare a fost primit cu rezerve, în principal datorită reflexului de a-l asimila conceptului de legitimă apărare din sistemele de drept intern, mai precis tendinţei de a transfera în DI standardul din dreptul intern. În dreptul intern condiţiile de exercitare care fixează conţinutul legitimei apărări sunt restrictive, deoarece în sistem există la îndemâna celui lezat mijloace de apărare de o eficacitate net superioară celor existente în mediul internaţional.
Există un acord de principiu că dreptul la legitimă apărare trebuie considerat una dintre excepţiile pe care le comportă principiul interzicerii forţei armate ca instrument.
► Forţa majoră şi cazul fortuit. Conform definiţiei adoptate de CDI, forţa
majoră presupune „intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, în afara controlului statului şi care în circumstanţele cazului face materialmente imposibilă îndeplinirea obligaţiei juridice”. Comisia a reunit în această definiţie două noţiuni pe care doctrina şi jurisprudenţa înţelegeau să le trateze distinct: forţa majoră şi cazul fortuit. Ambele au însă în comun faptul că fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar.
Pentru a fi admisibile ca şi cauze exoneratoare, forţa majoră şi cazul fortuit trebuie să îndeplinească următoarea serie de condiţii:
1) forţa irezistibilă sau evenimentul neprevăzut trebuie, aşa cum am
arătat, să facă imposibilă executarea;
2) trebuie să existe o relaţie cauzală între evenimente şi neexecutarea
obligaţiei;
3) evenimentele nu trebuie să facă parte din categoria celor celor care ar
putea fi imputabile statului care le invocă;
4) statul să nu îşi fi asumat riscul intervenţiei evenimentelor.
► Pericolul extrem (distress)
Pericolul extrem este definit ca fiind situaţia în care „autorul actului (organ al statului),se află într-o situaţie de pericol extrem, nu are la îndemână un alt mod rezonabil de a-şi salva viaţa persoanelor aflate în grija sa”. Singura manieră în care organul statal poate acţiona în situaţia de pericol extrem este maniera contrară DI.
În cazul pericolului extrem, comportamentul ilicit este intenţionat, este rezultatul unei alegeri (adică este un risc asumat), însă această alegere este făcută pentru a evita o consecinţă a unui pericol, şi numai atunci când acea consecinţă trebuie considerată ca inacceptabilă.
Pericolul extrem este inoperant ca şi cauză de exonerare de răspundere în două ipoteze:
1) atunci cînd situaţia de pericol extrem a fost provocată (fie exclusiv, fie în combinaţie cu alţi factori) de comportamentul statului care invocă situaţia cu titlul de cauză exoneratoare sau
2) atunci când comportamentul adoptat pentru evitarea pericolului ar putea crea un pericol comparabil, sau superior, pericolului care a fost luat în considerare.
► Starea de necesitate
Starea de necesitate are în comun cu pericolul extrem faptul că exonerează de răspundere pentru un act voluntar determinat de un pericol grav. Diferenţa constă în faptul că în cazul stării de necessitate pericolul nu mai ameninţă viaţa unui organ de stat sau viaţa celor pe care acest organ îi are în grijă. Această cauză de exonerare devine operaţională numai atunci când pericolul grav şi iminent ameninţă:
1) un interes esenţial al statului, interes care poate fi salvgardat numai prin comportamentul ilicit adoptat în stare de necessitate;
2) comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră gravă un interes vital al statului faţă de care există obligaţia internaţională violată.
O diferenţă notabilă între starea de necesitate în DI şi noţiunea corespondentă din sistemele de drept intern, este aceea că în DI starea de necesitate nu se extinde la statele terţe. Cu alte cuvinte, nu este admisibilă pentru a justifica protecţia intereselor altui stat.
► Contra-măsurile legitime
În opinia unor autori, plasarea contra-măsurilor ca şi cauză de exonerare în materia răspunderii, nu este justificata. Contra-măsurile sunt sancţiuni: descentralizate, conform dreptului cutumiar, sau centralizate, conform dreptului internaţional clasic. Ele pot fi apreciate ca licite din punctual de vedere al responsabilităţii.