Sancţiunile centralizate pe care le adoptă Consiliul de Securitate al ONU au toate caracterul de embargo. Astăzi măsura, în special în forma embargoului comercial, ridică deopotrivă probleme de eficacitate şi probleme morale. Limitele depind de numeroase variabile, ca de exemplu:
1) gradul de dezvoltare a economiei împotriva căreia se aplică embargoul; 2) gradul de autarhie (de închidere al unei economii) a economiei statului sancţionat;
3) gradul în care embargoul poate fi respectat.
Desigur că, aplicat asupra unui stat subdezvoltat, eficacitatea embargoului nu este condiţionată de o durată îndelungată. Invers, un stat cu un ridicat nivel de autarhie nu va resimţi în mod deosebit efectele sancţiunii. Pe de altă parte, embargoul prelungit poate produce efecte nedorite, cum ar fi escaladarea contrabandei şi scăderea efectivităţii sancţiunii. Considerentele umanitare pledează împotriva embargoului comercial sau, în orice caz, împotriva embargoului general. În întreaga perioadă a războiului rece, Consiliul de Securitate a decis embargoul în două cazuri: împotriva Africii de Sud în 1977 şi împotriva unei entităţi nerecunoscute ca stat, Rodezia de Sud, în 1965.
După 1990 însă, practica art. 41 din Cartă se extinde. Primul stat sancţionat a fost Irakul, în 1990. A urmat Libia, în 1992 şi 1993, apoi un embargo gradual îndreptat împotriva părţilor beligerante din conflictul din ex-Iugoslavia, apoi Somalia (1992), Ruanda (1996), din nou Iugoslavia (1998) şi lista poate continua.