Personalul diplomatic, care cuprinde ministrul consilier, consilierul, primul secretar, secretarii II şi III şi ataşaţii (militari, comerciali, culturali, de presă, etc.), este numit de statul acreditant. În schimb, şeful misiunii este acreditat conform unei proceduri care debutează cu o cerere de agrement, prin care statul acreditant află dacă persoana şefului misiunii este agreată sau nu în statul acreditar.
Refuzul acordării agrementului nu se motivează. În caz de refuz se va solicita un nou agrement pentru o nouă persoană desemnată. După emiterea agrementului, la instalarea în post, şeful misiunii prezintă şefului statului acreditar scrisorile de acreditare (lettres de créance). Termenul desemnează un document care atestă caracterul public al misiunii şi faptul că se poate avea încredere în calitatea de reprezentant deplin a şefului misiunii.
Pentru numirea celorlalţi membri ai personalului diplomatic procedura implică o notificare adresată statului acreditar, în general Ministrului său de Externe. În afara acreditării unice, dreptul diplomatic admite atât acreditarea multiplă (activă), cât şi reprezentarea comună.
În prima ipoteză, şeful misiunii este acreditat în mai multe state, are reşedinţă permanentă în unul dintre ele, iar în celelalte misiunea este condusă de un însărcinat cu afaceri ad interim.
În cea de-a doua ipoteză, mai multe state acreditează aceeaşi persoană într-un stat terţ. Reprezentarea comună nu se confundă cu situaţia statului care, fără a avea o reprezentare permanentă într-un stat terţ, încredinţează apărarea intereselor naţionalilor săi unui stat terţ. Instituirea claselor agenţilor diplomatici vizează în mod exclusiv considerente de precădere şi etichetă. În rest, nu există nicio diferenţă de statut sau de competenţe între şefii de misiune care să fie determinată de clasa lor.
În materie de precădere, prioritatea (rangul) în cadrul aceleiaşi clase se acordă în funcţie de ziua şi ora asumării funcţiei, care coincide cu ziua şi ora prezentării scrisorilor de acreditare. În ţările catolice sau cu o populaţie în majoritate catolică, cutumiar, precăderea aparţine reprezentanţilor Sfîntului Scaun.
► Misiunea diplomatică permanentă şi imunităţile ei
Noţiunea de imunitate diplomatică implică un ansamblu de privilegii şi de imunităţi care pot fi comod grupate în două categorii: imunităţi in rem şi imunităţi in personam. Fundamentul juridic al imunităţilor, în dreptul cutumiar, a fost ficţiunea juridică a extrateritorialităţii. Prin acest concept se consideră că, în exercitarea misiunii, agentul diplomatic nu a părăsit propriul său stat, iar localurile ambasadei şi reşedinţa ambasadorului fac parte din teritoriul statului acreditant.
Acest concept a fost repudiat de Convenţia de la Viena din anul 1961, care a instituit un alt fundament material (izvor material) al imunităţii, este adevărat, unul mai restrictiv, fundamental funcţional.
Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde: libertatea comunicaţiilor oficiale şi inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.
Principiul libertăţii comunicaţiilor se realizează prin inviolabilitatea valizei diplomatice (coletele care cuprind documente diplomatice sau obiecte de uz oficial). Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice implică interdicţia ca ele să facă obiectul unei percheziţii sau al unui control oarecare. La aceasta se adaugă inviolabilitatea bunurilor mobile, a arhivelor şi a documentelor. În consecinţă ele nu pot fi, de exemplu, rechiziţionate, urmărite sau executate silit.