Atâta timp cât conflictele de interes creează simple „tensiuni” între actorii internaţionali nu suntem în prezenţa unui diferend. Diferendul apare doar atunci când se exteriorizează o pretenţie a unui subiect de drept la care reacţia unui alt subiect constă în rezistenţă sau refuz.
Diferendul juridic, dacă admitem că în societatea internaţională există diferende care sunt în afara sferei juridice, reprezintă un dezacord asupra manierei în care dreptul pozitiv reglementează un conflict de interese. Două moduri generale de soluţionare a diferendelor sunt la dispoziţia statelor:
- a) procedura judiciară şi
- b) procedura politică.
Diferenţa dintre ele constă în remediul oferit: prin procedura judiciară (arbitraj sau jurisdicţie permanentă) bazată pe norme juridice, se atinge scopul de a stabili raportul juridic şi responsabilitatea; prin procedura politică (negociere, bune oficii, mediere, anchetă internaţională, conciliere) se atinge scopul de a soluţiona diferendul conform circumstanţelor care sunt apreciate ca fiind cele mai oportune pentru o soluţie mutual acceptabilă.
Există acte internaţionale care, fără să menţioneze distincţia politic/juridic în mod explicit, instituie regimuri diferite pentru cele două tipuri de diferende. Însă diferenţa de regim juridic nu semnifică o natură diferită de a diferendelor. Semnificaţia este aceea că, în anumite chestiuni care ţin, de pildă, de ceea ce statele suverane consideră ca fiind „interese vitale”, ele nu doresc să îşi asume riscul de a suporta consecinţele unei soluţii judiciare.
► Reglementarea politică a diferendelor: negocierea, bunele oficii, medierea şi concilierea
- A) Negocierea.
Este o procedură de soluţionare a diferendelor pe calea discuţiilor (consultărilor) dintre cele două părţi situate pe poziţii adverse. Negocierea se realizează prin intermediul reprezentanţilor oficiali ai părţilor, fie la iniţiativa lor, fie ca rezultat al intervenţiei unui terţ.
- B) Bunele oficii.
Au fost codificate împreună cu medierea în Prima Convenţie de la Haga pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Bunele oficii constau în intervenţia unuia sau mai multor state care se află în bune raporturi cu părţile la diferend, dar care nu propun în mod direct un mod de soluţionare. Statul terţ are un rol impersonal, un rol de intermediary abilitat să conducă doar părţile la diferend spre o soluţie negociată.
- C) Medierea.
Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de bunele oficii pentru că medierea include până la urmă bunele oficii. Există doar o diferenţă cantitativă, de grad, a intervenţiei terţului. Medierea constă în primul rând în acţiunea terţului de a pune în contact actorii diferendului.
Mediatorul propune preliminariile sau bazele negocierii şi intervine în negociere ori de cite ori este cazul, pentru a apropia poziţiile divergente. Totuşi, mediatorul nu impune el însuşi o soluţie pentru rezolvarea diferendului. Acest model este valabil doar în principiu. Într-un caz concret părţile la diferend pot solicita în mod expres mediatorului să prezinte el însuşi o propunere de reglementare. Este cazul medierii solicitate de catre state Secretarului General al ONU în urma unor incidente. Soluţia propusă de Secretarul General, prin decizie va fi ulterior acceptata, printr-un schimb de scrisori, de către cele două părţi implicate.
- D) Concilierea.
Concilierea este un mod relativ recent de reglementare a diferendelor internaţionale, care a apărut în practica diplomatică de după Primul Război Mondial. În cadrul concilierii diferendul este examinat de un organ (preconstituit sau acceptat de părţi după naşterea diferendului) care face părţilor propuneri şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea diferendului.
Neavând o bază obligatorie în dreptul cutumiar, concilierea presupune întotdeauna un angajament convenţional al statelor (general sau ad-hoc).
Urmând o procedură contradictorie, concilierea se apropie de modurile jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, diferenţa constă în faptul că prin conciliere nu se poate impune o reglementare obligatorie.