Cel de-al Doilea Război Mondial a fost primul război general care nu a avut ca rezultat un tratat de pace general.
Cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate dintre aliaţii învingători. În consecinţă, centralizarea juridică realizată prin instituirea ONU acoperă o singură materie: enţinerea păcii şi securităţii internaţionale (Articolul 1 din Carta ONU).
Carta ONU menţionează în preambulul său alte trei finalităţi: respectul drepturilor fundamentale ale persoanei umane, respectul DI şi promovarea progresului social.
► Organele principale. Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate al ONU este, prin excelenţă, organul principal investit cu cele mai ample competenţe de decizie. Consiliul de Securitate este un organ restrâns, capabil să desfăşoare o activitate permanentă.
Votul pozitiv al membrilor este egal, indiferent de calitatea lor, conform dreptului reciprocităţii. Votul negativ al membrilor permanenţi are însă o valoare diferită. Această putere juridică specială, consacrată de art. 27 (3) din Cartă, este cunoscută sub numele de „drept de veto”.
Toate deciziile Consiliului în chestiuni de fond (distincte de chestiunile de procedură) se adoptă valabil cu voturile a 9 din cei 15 membri, iar cele 9 voturi trebuie să includă voturile afirmative ale celor cinci membri permanenţi. Privită strict juridic, puterea celor cinci nu este nelimitată. Având în vedere că voturile lor pozitive nu sunt suficiente pentru adoptarea unei hotărâri de fond, rezultă că şi membrii nepermanenţi posedă ceea ce s-a numit „un drept de veto colectiv”.
Membrii nepermanenti sunt aleşi de Adunarea Generală pentru un mandate de 2 ani, în considerarea a două criterii prevăzute de tratatul institutiv:
1) contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
2) repartizarea geografică echitabilă.
Competenţele Consiliului se clasifică în două mari categorii:
1) competenţe în sub-sistemul organizaţiei
2) competenţe în sistemul DI.
Consiliul califică suveran existenţa sau inexistenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii, şi decide suveran modul de acţiune. În cadrul competenţelor de acţiune, Consiliul de Securitate poate institui norme obligatorii care:
- a) au forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme;
- b) se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem;
- c) asemenea „actelor de guvernământ” din dreptul intern, normele imperative ale Consiliului nu sunt justiţiabile.
► Adunarea Generală
Adunarea este organul plenar al organizaţiei şi structura sa reflectă strict dreptul reciprocităţii. Fiecare stat membru dispune de un vot în Adunarea Generală a ONU. Faptul că în lista organelor principale Adunarea figurează în prima poziţie nu îi conferă o superioritate în raport cu Consiliul. Aceste două organe sunt situate pe acelaşi palier ierarhic. Diferenţa constă în competenţele atribuite prin Cartă. Prima observaţie care se impune este aceea că Adunarea Generală nu este un organ permanent. Acest fapt exclude de plano ideea că acest organ ar putea fi investit cu competenţe de tip executiv, însă nu exclude posibilitatea de a fi investit cu funcţii normative sau de control. Ca şi în cazul Consiliului de Securitate, competenţele Adunării Generale se clasifică în:
1) competenţe în cadrul sub-sistemului şi
2) competenţe în sistemul internaţional.
În sub-sistem, este dincolo de orice îndoială că Adunarea Generală poate emite acte obligatorii. În schimb, actele Adunării Generale emise pentru a produce efecte în sistemul internaţional sunt, aşa cum am arătat, acte unilaterale lipsite de valoare obligatorie. Competenţele externe ale ONU şi care sunt cele legate de scopul primar al menţinerii păcii şi securităţii internaţionale aparţin Consiliului de Securitate.
► Organele principale. Secretarul General
Secretarul General este unul dintre cele două „organe autonome” ale ONU, alături de Curtea Internaţională de Justiţie. Cel mai înalt funcţionar al organizaţiei este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. În aceste condiţii, marile puteri deţin un control de facto al numirilor în funcţie. Secretarul General prezintă Adunării Generale un raport anual privind activitatea Naţiunilor Unite şi participă la reuniunile tuturor celorlalte organe principale, mai puţin, evident, la CIJ. Competenţele Secretarului General sunt determinate de funcţiile pe care le exercită şi care pot fi grupate în trei categorii:
1) funcţia de reprezentare,
2)funcţia administrativă şi
3) funcţia politică.
1) În materie de reprezentare, Secretarul General angajează persoana juridică care este ONU în acorduri internaţionale, o angajează în raporturi contractuale de tip privat care vizează diverse bunuri sau servicii, asigură ansamblul comunicaţiilor organizaţiei, în particular, cele pe care le implică funcţia de depozitar al tratatelor internaţionale.
2) În materie administrativă, Carta a atribuit Secretarului General o competenţă ierarhică exclusivă asupra întregului personal al tuturor organelor ONU.
3) Secretarul General posedă dreptul, recunoscut în toate regulamentele
interne ale celorlalte patru organe principale, de a propune să fie înscrisă pe ordinea de zi a reuniunilor orice chestiune pe care o consideră oportună. Apoi, este implicat direct în medierea unor diferende, la solicitarea statelor sau mandatat fiind de Consiliul de Securitate. În fine, prin dezvoltarea după 1990 a operaţiunilor care intră în conceptul de „diplomaţie preventivă”, Secretarului General îi revin competenţe extinse, în special conducerea proceselor de restabilire a păcii şi de consolidare a păcii.