- Profilul dreptului internaţional privind dreptul de autor
În descrierea mediului de reglementare în domeniul dreptului de autor
internaţional, este normal să se înceapă cu Convenţia de la Berna, chiar dacă numai pentru cronologie şi pentru caracterul antic al sursei.
Chiar dacă aceasta ar putea duce la subminarea ordinii obişnuite, este normal a se da prioritate datelor de reglementare exprimate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, în art. 27, punctul II, recunoaşte valoarea supremă a efortului uman, prin următoarele cuvinte: "Orice persoană are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este".
În aceeaşi dispoziţie, primul paragraf prevede "Orice persoană are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui." Aceasta stabileşte, în esenţă, nevoia de reconciliere între protecţia drepturilor de autor ale comunităţii şi non-excluderea de la accesul cunoaşterii dreptului exclusiv acordat autorului.
Lipsit de dreptul de a lua parte la viaţa culturală şi de a se bucura de arte, individul ar fi înşelat de alte drepturi fundamentale incluse în această Declaraţie, în primul rând libertatea de a-şi exprima liber gândurile, deoarece gândirea poate fi cu adevărat liberă numai în cazul în care nu este afectată de constrângeri explicite.
După cum se poate vedea în preambulul Convenţiei, guvernele semnatare au intenţionat să-şi reafirme "ataşamentul lor profund faţă [...] libertăţile fundamentale care stau la baza justiţiei şi păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în principal pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic şi, în al doilea rând, pe o înţelegere comună şi un respect comun pentru drepturile omului la care apelează ".
La 29 noiembrie 2007, Parlamentul a aprobat Carta europeană a drepturilor fundamentale şi a dat un mandat preşedintelui său să o proclame solemn aşa cum avea să apară în decembrie 2007 la Strasbourg.
Raportăm textul art. 17 cel mai important care prevede: "Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa
bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.”
- Convenţia de la Berna
La 9 septembrie 1866, Belgia, Franţa, Germania, Haiti, Italia, Liberia, Marea
Britanie, Spania, Elveţia şi Tunisia s-au aliniat la ceea ce avea să devină cea mai veche sursă de drept internaţional pe tema dreptului de autor: Convenţia "pentru crearea Uniunii Internaţionale pentru operele literare şi artistice ", mai bine cunoscută sub numele de Convenţia de la Berna. SUA a refuzat iniţial să adere la această Convenţia deoarece acest lucru ar fi necesitat schimbări majore în legislaţia sa privind drepturile de autor (în special în ceea ce priveşte drepturile morale şi eliminarea necesităţii de înregistrare privind drepturile de autor) pentru ca să adere la această Convenţie mult mai târziu în
1989.
Textul original a suferit numeroase modificări de-a lungul anilor, începând cu
Actul adiţional de la Paris din 4 mai 1896, şi apoi cu Actul de la Berlin din 13 noiembrie
1908, Actul din 20 martie, 1914 la Roma, Actul "de la Bruxelles din 26 iunie 1948, Actul
de la Stockholm din 14 iulie 1967 şi Actul de la Paris din 24 iulie 1971.
În ceea ce priveşte operele dramatice, dramatico-muzicale şi muzicale, art. 11 din
Convenţia rezervă pentru autori dreptul exclusiv de a autoriza:
Autorii de opere dramatice, dramatico-muzicale şi muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza: 1▫ reprezentarea şi executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea şi executarea publică prin orice mijloace sau procedee; 2▫ transmiterea publică prin orice mijloace a reprezentării şi a executării operelor lor”.
În ceea ce priveşte disciplina de filme, acestea sunt protejate ca opere originale, fără a aduce atingere drepturilor de autor şi pot fi adaptate sau reproduse. În concluzie, articolul 17 prevede că dispoziţiile Convenţiei nu pot aduce nici un fel de prejudiciu dreptului, aparţinând guvernului fiecărei ţări din Uniune, de a permite, de a supraveghea sau de a interzice, prin măsuri de legislaţie sau de poliţie internă, circulaţia, reprezentarea, expunerea oricărei lucrări sau producţii, faţă de care autoritatea competentă ar avea de exercitat acest drept.
- Convenţia universală privind dreptul de autor
Alături de Convenţia de la Berna, printre cele mai importante acte de nivel
internaţional, există Convenţia Universală privind drepturile de autor, semnată la Geneva în 1952. Convenţia a fost revizuită prin Actul de la Paris din 1971 (în colaborare cu revizuirea Convenţiei de la Berna). După cum s-a menţionat în paragraful anterior, adoptarea sa este strâns legată de refuzul SUA de a se alătura ţărilor din Convenţia de la Berna, întrucât acest lucru ar necesita schimbări majore în legislaţia sa privind drepturilor de autor. Articolul 1 prevede ca fiecare stat să accepte să ia toate măsurile necesare pentru a asigura protecţia eficientă şi adecvată a drepturilor de autor, precum şi a oricărui alt titular de drepturi asupra unor astfel de opere literare, ştiinţifice şi artistice, cum ar fi scrieri, lucrări muzicale, dramatice şi filme, picturi, gravuri şi sculpturi. Drepturile fundamentale care asigură protecţia intereselor autorului sunt protejate, în special, dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea prin orice mijloace, de reprezentare şi spectacole publice şi de radiodifuziune, precum şi cu referire la lucrările în forma lor originală. Fiecare stat contractant poate, cu toate acestea, să facă excepţie de la drepturile menţionate mai sus, în conformitate cu legislaţia naţională, cu condiţia să dea fiecare dintre ele un nivel rezonabil de protecţie eficientă.
O atenţie deosebită ar trebui acordată la art. 3, în cazul în care se precizează că, în cazul dreptului intern al unui stat contractant se prevede ca o condiţie pentru protecţia drepturilor de autor, respectarea formalităţilor, cum ar fi depunerea declaraţiei de
înregistrare, certificate notariale, plata impozitelor, de fabricaţie şi de publicarea la nivel naţional, aceste nevoi trebuie să fie îndeplinite pentru orice operă protejată, publicată pentru prima dată în afara teritoriului acestui stat şi al căror autor nu este unul dintre resortisanţii săi, Simbolul©, numele şi anul, trebuie să fie aplicate într-o locaţie care va face clar faptul că drepturile de autor sunt rezervate.
- De la geneza Organizaţiei de proprietate intelectuală a lumii (WIPO) la acordul (TRIPS) privind aspectele drepturilor de proprietate legate de comerţ
În 1883, a fost semnată la Paris Convenţia pentru protecţia proprietăţii
industriale, primul tratat internaţional care vizează armonizarea protecţiei privind mărcile, brevetele, desenele şi modele industriale. Zece ani mai devreme, la Viena în
1873, la Salonul International de Inventii a avut loc un eveniment singular: inventatorii străini au decis să nu participe la spectacole, deoarece aceştia erau îngrijoraţi de faptul că ideile lor ar putea fi furate şi utilizate în scop comercial în alte ţări, având în vedere lipsa de protecţie a unui caracter internaţional. Convenţia din 1883 a fost răspunsul la această protest flagrant. În anul următor, odată cu ratificarea Convenţiei de către 14 state a fost creat Biroul International pentru a efectua sarcinile administrative referitoare la tratat. Astfel cum este prevăzut la punctul 2, în anul 1886 a fost semnată Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice: astfel că s-a înfiinţat un alt birou internaţional cu aceleaşi sarcini. În 1893 cele două birouri au fuzionat pentru a crea o
organizaţie internaţională numită "Birourile Internaţionale Unite pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale" (mai bine cunoscut prin acronimul său francez, BIRPI), cu sediul la Berna, Elveţia. Această organizaţie mică a reprezentat forma embrionara a ceea ce mulţi ani mai târziu, va deveni Organizaţiei Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). În 1960 s-a mutat sediul de la Berna BIRPI la Geneva, astfel încât să consolideze legăturile cu Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale prezente acolo. În 1967, în cele din urmă, cu convenţia semnată la Stockholm, termenul BIRPI a fost înlocuit cu OMPI. Astfel sa născut Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, cu scopul "de a promova cooperarea internaţională prin crearea, difuzarea, utilizarea şi protecţia produselor minţii umane pentru a avansa viaţa economică, culturală şi socială a întregii omeniri". Prin utilizarea acestei terminologii, Convenţia de la
Stockholm a însemnat totalitatea drepturilor referitoare la operele literare, artistice, ştiinţifice, artişti de performanţă, sau executanţi, a produselor fonografice, de radiodifuziune, şi descoperiri ştiinţifice şi invenţii, mărci, modele industriale de proiectare.
În 1974, OMPI a devenit o agenţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, întărind astfel rolul său în protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale şi care acţionează în calitate de punct de referinţă principal pentru coordonarea legislaţiilor naţionale diferite, inclusiv prin adoptarea punctelor de vedere de armonizare progresive a tratatelor. În 1996, semnarea unui acord de cooperare cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi-a extins în continuare rolul de OMPI, demonstrând, de asemenea, importanţa proprietăţii intelectuale în comerţul internaţional.
- Tratatul privind dreptul de autor al Organizaţiei de proprietate intelectuală a lumii şi Tratatul WIPO privind performanţele şi fonogramele
Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), în două tratate: Tratatul privind drepturile de autor (TDA) şi Tratatul privind performanţele şi fonogramele (WPPT). Obiectivele erau în primul rând, armonizarea drepturilor de proprietate intelectuală şi, în al doilea rând, adaptarea acestora la noile riscuri ale societăţii moderne.
Cele două tratate OMPI menţionate mai sus au căutat să răspundă la o problemă similară actualizarea protecţiei juridice a proprietăţii intelectuale, inclusiv a normelor specifice destinate mediului digital. Tratatul dreptului de autor este introdus în sistemul construit de Convenţia de la Berna (cum a fost revizuit la Paris, în 1971), şi este definit ca un acord special între statele prevăzute la art. 20 din Convenţie. Comparativ cu alte tratate internaţionale, raportul este, cu toate acestea, de independenţă şi autonomie absolută, nu există nici o modalitate de a afecta drepturile şi obligaţiile care decurg din acestea. Domeniul de aplicare al TDA include, în primul rând, definirea dreptului de autor în temeiul legislaţiei statelor semnatare (articolul 2): acestea vor extinde, fără îndoială, protecţia spaţiului, dar nu pentru a redefini conţinutul sau obiectul legii, care include "expresii şi nu ideile, procedurile, metodele de operare sau conceptele ca atare" (art. 2). Ele sunt, de asemenea incluse în protecţia programelor pentru calculator şi bănci (articolele 4 şi 5). În ceea ce priveşte conţinutul dreptului de autor, distribuţia include Convenţia (articolul 6), statutul (articolul 7), precum şi comunicarea publică (articolul 8).
În cazul în care, după cum s-a menţionat, TDA se referă la Convenţia de la Berna, Tratatul privind interpretările şi fonogramele Tratatul (TIEF) este în schimb conectat la Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor, interpreţilor sau executanţilor, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, semnat la Roma la 26 octombrie, 1961 ("Convenţia de la Roma"). Legătura dintre cele două tratate este reiterat în articolul 1 nu se prevede că nicio dispoziţie din tratatul TIEF nu subminează obligaţiile reciproce care revin părţilor contractante în temeiul Convenţiei de la Roma. Această situaţie se reflectă, de asemenea, în ceea ce priveşte interpretarea, în cazul în care se afirmă că "nimic din acest tratat nu poate fi interpretat ca aducând atingere" protecţiei dreptului de autor în operele literare şi artistice (art. 1, punctul 2).
- Dreptul european
Orice reconstrucţie a mediului de reglementare internaţională în domeniul
drepturilor de autor ar fi incompletă fără analiza legilor europene privind drepturile de autor.
În 1986, în fapt, a fost introdusă prima directivă privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în ceea ce priveşte protecţia juridică a topografiilor din produselor semiconductoare.
Ulterior, în 1988, Comisia Europeană, prin eliberarea unei Cărţi verzi privind drepturile de autor şi provocările tehnologice urmărea să examineze problemele, cele mai presante, necesitând o acţiune UE pentru a aborda problemele care decurg din noile tehnologii. Cartea verde a fost urmată de adoptarea Directivei 91/250/EC privind protecţia juridică a software-ului şi a Directivei 92/100/CEE, care a introdus drepturi exclusive (de distribuţie, de închiriere şi de împrumut) pentru autori şi titularii de drepturi conexe (prezenta directivă a fost modificată prin Directiva 2009/24/CE, care consolidează diferitele modificări minore pe care directiva iniţială a primit-o de-a lungul anilor).
1993 a fost anul altor două directive importante (1993/83/CE şi 1993/98/CE), privind radiodifuziunea prin cablu şi prin satelit. În 1995 Comisia a publicat o nouă Carte
dedicată necesităţii de a adapta conceptele tradiţionale la modificările generate de era digitală.
În primul trimestru al anului 1996, a fost emisă directiva privind bazele de date (Directiva 96/9/CE): născută în dezbatere la nivel european privind normele aplicabile posibile asupra bazelor de date. Ulterior, Consiliul a adoptat Decizia 98/253/EC, care a iniţiat un program de comunitate conceput pentru a stimula crearea unei societăţi conştiente de noile oportunităţi oferite de tehnologie. Acest program a inclus o serie de obiective, care pot fi rezumate după cum urmează:
- conştientizarea publicului cu privire la problemele care caracterizează societatea informaţională;
- Analiza de evaluare tehnică, economică, socială şi de reglementare a Societăţii
Informaţionale şi provocările care decurg din domeniul ocupării forţei de muncă;
- îmbunătăţirea rolului şi vizibilităţii în contextul lor global al Societăţii Informaţionale.
Ca urmare a celor de mai sus, a fost adoptată Directiva 2001/29/CE privind anumite aspecte ale drepturilor de autor şi conexe în societatea informaţională. Acest lucru a avut scopul de a încuraja dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi de a contribui la reglementarea fenomenului internetului, care leagă acest lucru de Directiva 2001/31/CE privind comerţul electronic.
În 2007, o nouă directivă privind măsurile penale de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală a fost adoptată, care urmăreşte să modifice Directiva 2004/48/CE. Directiva a fost aprobată la 25 aprilie 2007 de către Parlamentul European. Revenind la evoluţiile recente din legea dreptului de autor, în contextul politicii UE, trebuie să se facă referire şi la Directivele 2006/115/CE şi 2006/116/CE, care au intrat în vigoare 16 ianuarie 2007, de abrogare a Directivelor 92/100/CEE şi 93/ 98/EEC, cu privire la dreptul de închiriere, numite drepturi conexe şi durata de protecţie a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.