Generalităţi
Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.
Europa integrată de astăzi dobândeşte competenţe în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne. Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare o configurează tot mai mult ca un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv – alături de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.
Edificarea Europei integrate a implicat, cum era şi firesc, un rol crescând pentru factorul juridic, chemat să guverneze transformarea comunităţilor într-o putere mondială şi, totodată, să statornicească reguli clare de conduită, direct obligatorii pentru statele europene şi pentru cetăţenii acestora, astfel încât obiectivele comunitare să fie traduse în practică nu numai la nivelul statelor, instituţiilor, organismelor economice, dar şi al simplilor cetăţeni.
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune ce au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.
Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme.
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a constituit şi constituit o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie, chemată să asigure aplicarea în practică a marilor principii de drept pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Afirmându-se de la bun început ca un drept superior dreptului naţional al statelor membre, având totodată o aplicaţie directă în ordinea lor juridică, dreptul comunitar s-a autodefinit ca un element de maximă importanţă în procesul integrării, subordonându-şi în bună măsură ordinea internă, naţională, a statelor.
În măsura în care acest lucru era necesar pentru ca marile principii statornicite prin tratatele de bază să-şi găsească o aplicaţie directă şi necontestată, se impunea cu stringenţă ca regulile de drept convenite la nivel comunitar să nu fie obstrucţionate de prevederi contradictorii cuprinse în legislaţiile naţionale.
Originalitatea construcţiei comunitare constă însă în faptul că, marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas – şi rămâne – o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individuale, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin decisiv din partea acesteia.
Organele jurisdicţionale ale Uniunii Europene şi-au extins şi diversificat atribuţiile în concordanţă cu afirmarea tot mai puternică şi extinderea obiectivelor comunitare. Însăşi crearea Tribunalului de primă instanţă, ca un element subordonat Curţii Europene de Justiţie, a fost determinată de sporirea numărului litigiilor şi al problemelor pe care le avea de rezolvat justiţia comunitară[1].
[1] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia Europeană, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.19-20