În literatura de specialitate s-a apreciat că stabilirea naturii juridice a Comunităţilor îmbracă nu numai un caracter juridic ci, prin excelenţă, şi unul politic[1]. Pilonii integrării europene prin intermediul normelor de drept, l-au constituit şi îl constituie şi acum cele două mari principii :
- aplicabilitatea directă a dreptului comunitar şi
- primordialitatea acestuia faţă de dreptul naţional, în situaţiile în care s-ar produce o anumită concurenţă sau coliziune între aceste două ordini de drept.(vezi art.148 al.2 din Constituţia României)
Iniţial Curtea de Justiţie a calificat ordinea juridică comunitară ca fiind o nouă ordine juridică de drept internaţional, cu privire la care statele membre, cât şi resortisanţii acestora, au (în anumite domenii), limitate drepturile lor suverane (în cazul statelor), sau de altă natură (în cazul celorlalţi)[2]. Ulterior, Curtea de Justiţie a revenit asupra acestei concepţii, stabilind o detaşare certă între ordinea juridică internaţională şi noua ordine juridică specifică din cadrul comunităţilor europene.
Astfel, Curtea de Justiţie a subliniat că, instituindu-se o comunitate pe o durată nelimitată, căreia i se confereau atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică în domeniul relaţiilor internaţionale, şi mai ales cu puteri reale care izvorau dintr-o limitare a competenţei statelor, sau dintr-un transfer de competenţe de la stat la comunităţi (deşi în domenii restrânse), s-a creat în acest fel, un sistem de drept aplicabil atât comunităţilor, cât şi resortisanţilor statelor membre[3].
Deşi sunt încadrate în categoria organizaţiilor internaţionale, comunităţile europene nu pot fi reduse şi incluse în vreuna dintre categoriile clasice de organizaţii internaţionale formate de către state şi analizate de dreptul internaţional public. Opiniile din literatura de specialitate au insistat mai mult pe ceea ce nu reprezintă comunităţile europene, arătând că acestea nu pot fi încadrate în categoriile tradiţionale prevăzute de dreptul internaţional public. În acest sens, s-au conturat mai multe păreri :
Unii autori subliniază că natura juridică proprie a comunităţilor europene rezultă din analiza distincţiei dintre acestea, pe de o parte, şi categoriile de federaţie şi confederaţie, pe de altă parte. Astfel, comunităţile au depăşit stadiul unei confederaţii clasice prin următoarele caracteristici : au un sistem instituţional propriu, au o procedură de votare cu majoritate calificată, o adunare aleasă prin vot universal şi raporturi directe întreţinute cu cetăţenii statelor membre.
Deşi comunităţile au unele atribute specifice statului federal (de exemplu : competenţele interne, ierarhia juridică proprie), totuşi nu au ajuns la nivelul de integrare al unei federaţii. Astfel, originea constituirii comunităţilor constă într-un tratat care este un act de drept internaţional şi nu un act de drept intern; statele membre îşi păstrează capacitatea juridică internaţională, spre deosebire de statele care pun bazele unei federaţii;comunităţile nu au posibilitatea să determine repartizarea competenţelor între ele şi statele membre.
Alţi autori arată că viziunea internaţională asupra comunităţilor europene este depăşită, în sensul că acestea nu pot fi asimilate cu organizaţiile internaţionale clasice, întemeiate pe o simplă cooperare între state.
În doctrină se apreciază că aceste comunităţi europene se disting de organizaţiile internaţionale clasice prin : independenţa instituţiilor comunitare faţă de statele membre, crearea şi aplicarea dreptului comunitar la nivel instituţional, relaţiile directe întreţinute de comunităţi cu cetăţenii statelor membre.
Ceea ce conferă un caracter specific comunităţilor, este faptul că relaţiile dintre statele membre nu mai sunt guvernate de regulile dreptului internaţional public, ci de dreptul instituţional comunitar, care este stabilit prin tratate internaţionale, deşi are un caracter specific.
Conform susţinătorilor tezei supranaţionaliste, între comunităţi şi organizaţiile internaţionale de tip clasic există o deosebire de natură, în sensul că organizaţiile internaţionale au ca scop cooperarea în diverse domenii, în timp ce comunităţile au la bază integrarea, fiind apreciate ca organizaţii supranaţionale. Concepţia supranaţională sugerează că în cadrul procesului internaţional evolutiv, pot să apară noi tipuri de grupări de state care tind să părăsească zona internaţionalului, fără a intra în zona statală, având la bază ideea înlăturării concepţiei tradiţionale a indivizibilităţii suveranităţii.
În altă opinie se arată că aceste Comunităţi europene sunt organizaţii de tip autonom, privite prin prisma multitudinii şi diversităţii organizaţiilor internaţionale existente în prezent, fapt care face dificilă clasificarea lor în categorii distincte.
În spiritul acestei concepţii, putem concluziona că organizaţiile internaţionale ar putea fi grupate în două mari tipuri : organizaţii bazate pe o simplă cooperare între state şi care beneficiază de o autonomie proprie şi organizaţii în care se pune problema integrării şi renunţării la o parte din atributele de suveranitate, în această categorie fiind incluse şi comunităţile europene.
Caracteristicile care diferenţiază comunităţile europene de organizaţiile internaţionale de tip clasic ne pot conduce la concluzia că aceste comunităţi ar putea fi apreciate drept organizaţii de tip federal.
În doctrină s-a exprimat şi ideea conform căreia comunităţile trebuie să fie apreciate în spiritul voinţei fondatorilor, arătându-se că singura formulă instituţională utilizată de Curtea de Justiţie pentru calificarea comunităţilor a fost aceea de “putere publică comună”. Ideea conform căreia comunităţile europene reprezintă o putere publică comună evidenţiază originalitatea sistemului instituţional pe care se bazează construcţia comunitară.
Limitările de competenţă ale statelor membre trebuie analizate în perspectiva mutaţiilor care se produc la nivelul exercitării competenţelor, în strânsă legătură cu procesul comun şi instituţionalizat de decizie.
Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a organizaţiilor internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri speciale de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile comunitare) şi ordinea juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau – până la Tratatul de la Maastricht – prevederi exprese care să se refere la participarea statelor la Comunităţile europene, în lipsa acestora considerându-se ca aplicabile dispoziţiile generale care reglementează participarea la organizaţii internaţionale.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern modificări constituţionale prin care participarea la Uniunea Europeană a dobândit o situaţie specifică, diferită de participarea la organizaţiile internaţionale de tip clasic.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizaţiilor internaţionale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele şi cetăţenii acestora[4].
[1] Munteanu Roxana, Drept european, Ed.Oscar Print, 1996, p.63
[2] Hotărârea Van Gend&Loos a CJCE 5/2/63, vezi Anexa 4
[3] Hotărârea Costa/ENEL a CJCE 15/07.64 vezi Anexa 5
[4] Marin Philip, Les communantes europeennes, Ed.A.Pedone, 1993, Paris, p.36, citat de V.Marcu, N.Diaconu, op.cit., p.55