Drept

Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale dreptului comunitar şi cu principiile de drept comunitar.

Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau diferite forme: în sistemul CEE şi EURATOM, Consiliul UE şi Comisiai europeană adoptă regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv recomandări, şi avize fără caracter obligatoriu.

Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată acestuia, ci conţinutul său, de aceea, în caz de litigu, calificarea unui act este făcută de Curte Europeană de Justiţie luând în calcul obiectul şi conţinutul actului, nu forma acestuia.

 

Regulamentul

În conformitate cu Tratatul CEE[1], regulamentul poate fi emis de către Comisie sau Consiliul UE, are aplicabilitate generală, este obligatoriu în întregul său, este direct aplicabil în toate statele membre, şi forţa sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative interne[2].

Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un număr determinat de persoane, fiind coresondentul actului normativ din dreptul intern al statelor membre[3].de aceea, regulamentul va fi, prin definiţie, aplicabil în mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său.

Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preţurile unei categorii de produse, sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.

Curtea europeană de Justiţie are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui regulament, şi de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar este esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Prin urmare, un regulament care conţine decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzând deciziile individuale.

 

Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l diferenţieze de directivă, care este oligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa mijloacelor de realizare a acestuia.

Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale, concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate situaţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.

 

Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act comunitar, se referă la două aspecte:

• aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme naţionale, este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel apliocarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul.
• regulamentul are efect direct,adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor naţionale saucomunitare, şi de care acestea vor ţine seama.

Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obligţii în sarcina destinatarului actului.

De asemenea, în cazul în care regulamentul instituie o obligaţie pentru un stat membru, acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al resortisanţilor statului de a se prevala de obligaţia respectivă în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de a obţine obligarea statului la respectarea ei deplină.

În fine, din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament destinat statelor se produce şi pentru resortisanţii acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de aplicare; astfel, obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi se impune nu numai angajatorilor publici, ci şi celor privaţi din statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează acestaspect sunt statele membre, deci angajatorii publici[4].

 

Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului supremaţiei dreptului comunitar, de care am amintit mai sus în cadrul acestui capitol.

 

Directiva

Este un act  specific comunitar, emisă de regulă de către Consiliul UE dar şi de Comisia europeană, directiva fiind obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei realizare efectivă.

Directivele se emit în sistemul Tratatului CEE, şi sunt adresate numai statelor membre, prin urmare numai acestora le pot fi impuse obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală[5].

 

Obligativitatea directivei – directiva fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre trebuie să-l aplice prin mijloace naţionale (legi, acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în cadrul ei.

Uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concrect de implementare a directivei, stabilind anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Alteori, este suficientă stabilirea obiectivului de atins – libera circulaţie a persoanelor, de exemplu, pentru ca acţiunea de executare să fie, într-un fel, orientată[6].

Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi funcţionarea acesteia.

 

Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comunitar în norme naţionale, ci trebuie făcută distincţie între directivă şi măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naţionale.

 

Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia doctrinei şi jurisprudenţei comunitare.

Din Tratatul CEE, reiese, printr-o interpretare per a contrario, că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva.

Curtea europeană de Justiţie a consacrat însă, prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a obiectivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele implementau directivele[7].

Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:

1. conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
2. invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statu membru.

Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema, paradoxurile rămân:

• dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, acxeste norme vor constitui obiectul acţiunilor în justiţie exercitate de particularii vătămaţi, pe când dacă directiva nu este implementată sau este implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile acesteia din urmă;
• conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenjnţa acţiunii în obligarea statelor la executarea lor[8].
• argumentul folosit pentru formularea poziţei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitea directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparţine directivei, nu acestora.

Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse juris­prudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în relaţia cu statul membru[9].

 

Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de efectul direct orizontal.

Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri de receptare internă - este admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată prin astfel de mijloace.

• Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a acestora, în partea referitoare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru, prin urmare nu mai revenim.
• Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii Europene de Justiţie, în sensul existenţei unei obligaţii pentru administraţia si justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor in vigoare.

 

Decizia

Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice[10]. Suntem în prezenţa unui act comunitar cu caracter individual, prin care instituţiile comunitare (Consiliul U.E. şi Comisia europeană) reglementează situaţii concrete, determinate, şi care se aplică unor subiecte, de asemenea, deter­minate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza înifierea unei acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie.

 

• Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
• Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate componentele sale:

1. a) decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
2. b) fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi
3. c) are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.

 

Recomandările şi avizele

Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate ft folosită de judecătorul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională.

 

Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juri­dice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.

 

Actele comunitare „nenumite"                                                   

Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de ordine interioară adoptate de instituţiile comunitare, declaraţiile interinsti-tuţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică[11].

Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte comunitare, iar Curtea Europeană de Justiţie are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comu­nitar într-o declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. În această situaţie, Curtea va considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare, şi se va declara competentă să se pronunţe asupra legalităţii lor.

 

Principiile generale de drept comunitar

Deşi Dreptul comunitar este în esenţă un drept scris, el dispune şi de izvoare nescrise, Curtea de Justiţie a CE subliniind că, după exemplul jurisdicţiilor statale şi internaţionale, o regulă de drept nescrisă nu este exclusă din legalitatea comunitară. Ca izvoare nescrise sunt enumerate principiile de drept, cutuma şi jurisprudenţa. Principiile generale de drept ocupă un loc important în interpretarea şi completarea tratatelor, fiind utilizate la Curtea de Justiţie a CE în măsura în care ordinea juridică comunitară este incompletă, chiar tratatele originare făcând trimiteri la "principiile generale comune ale statelor membre"; ele pot fi clasificate în :

• principii oricărui sistem juridic organizat (sistematizate în principii de procedură – dreptul la apărare, spre exemplu); principii de securitate juridică (neretroactivitatea actelor administrative, buna-credinţă, respectarea drepturilor dobândite, imuabilitatea situaţiei juridice, respectarea încrederii legitime); principiul echităţii;
•  principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre (revocarea actelor administrative, egalitatea economică, îmbogăţirea fără justă cauză, ierarhia normelor, confidenţialitatea corespondenţei dintre avocaţi şi client, secretul afacerilor, patrimoniul comun al statelor membre;
•  principii deduse din natura comunităţilor, sistematizate în principii de ordin instituţional (solidaritatea statelor membre, echilibrul instituţional) şi principii inerente noţiunii de piaţă şi filosofiei neoliberale (nediscriminarea şi egalitatea de tratament, proporţionalitatea, preferinţa comunitară)[12]. În privinţa principiilor de Drept internaţional, Curtea de Justiţie le-a înlăturat pe acelea incompatibile cu natura juridică şi structura instituţională a CE, acceptându-le, în schimb, pe cele care se pot concilia cu Dreptul

comunitar. Cutuma ar putea fi izvor de Drept comunitar fie sub forma regulilor cutumiare intenationale, fie sub forma unei eventuale cutume comunitare care, în condiţiile abundenţei izvoarelor scrise, rămâne posibilă doar în domeniile nereglementate expres în tratate şi pe care instituţiile comunitare au competenţa să le reglementeze.

Aşa cum am menţionat, principiile generale de drept constituie unul dintre izvoarele dreptului comunitar. Primele trei tipuri de izvoare amintite până acum (dreptul primar, dreptul secundar, acordurile internaţionale la care UE este parte) au o trăsătură comună, aceea că toate produc drept scris.

La fel ca în toate sistemele de drept, şi în cazul dreptului comunitar normele scrise nu pot acoperi toată gama de situaţii juridice ce apar în practică, de aceea va exista întotdeauna şi o zonă gri pe care o va umple dreptul nescris. Izvorul dreptului comunitar nescris îl constituie principiile generale de drept. Acestea sunt reguli ce reflectă conceptele elementare de drept şi justiţie care trebuie respectate de către orice sistem de drept.

Deoarece dreptul comunitar scris reglementează esenţialmente domeniile economic şi social, principiile generale de drept constituie unul dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar în general. De menţionat că Tratatul de la Amsterdam a făcut unele progrese notabile pe linia transpunerii acestor principii generale în norme de drept consacrate în actul constitutiv al Uniunii europene.

Utilizarea acestor principii permite umplerea golurilor inerente ce persistă în sistemul dreptului scris, oferind şi soluţii la chestiuni legate de interpretarea normelor existente. Principalele puncte de referinţă luate în consideraţie atunci când determinăm care sunt principiile generale de drept aplicabile dreptului comunitar se referă la acele trăsături co,une tuturor sistemelor de drept din statele membre ale Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a CE a consacrat prin jurisprudenţa sa următoarele principii generale, care au fost astfel recunoscute ca izvor nescris al dreptului comunitar :

• principiul privind obligaţia Comunităţii de a oferi despăgubiri pentru prejudicii produse ca urmare a acţiunii instituţiilor comunitare sau a personalului acestora;
• principiul legalităţii în administraţie;
• principiul proporţionalităţii (conform căruia acţiunea trebuie să fie proporţională cu scopul propus);
• principiul certitudinii (siguranţei) juridice;
• principiul protejării intereselor legitime;
• principiul nediscriminării şi principiul egalităţii de tratament;
• principiul dreptului la informare egală;
• principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.

 

[1] Art.249 din Tratatul de la Roma.

[2] P.M.Defarges,op.cit., p.73¸ J.Rideanu, op.cit., p.147; D. Mazilu, op.cit., p.74

[3] A se vedea şi C.Lefter, op.cit., p.37; G.Ferréol (coord), op.cit., p.73

[4] Decizia 43/75, Drefrenne c/Sabena, apud C.Lefter, op.cit., p.40

[5] O. Bibere, op.cit, p.165

[6] P.Moreau Defarges, op.cit., p.74

[7] C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant,op.cit., p.140;: P.Moreau Defarges,  op.cit.,p.74

[8] A se vedea, in acest sens, P. Moreau Defarges, op. cit., p. 78.

[9] Decizia Marshall, 1986 - C. Lefter, op. cit., p. 61; C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 151; O. Manolache, op. cit., p. 135.

 

[10] W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 238; / Rideau, op. cit., p. 156.

 

[11] C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 124; J. Rideau, op. cit., p. 159.

 

[12] Curtea de Justice a CE a consacrat în jurisprudenţa sa şi alte principii generale de drept: egalităţii, încrederii legitime, legitimei apărări, forţei majore. Mai există şi principiile protecţiei drepturilor omului În ordinea juridică comunitară şi sunt considerate ca fiind principii de Drept comunitar: preferinţa comunitară, libera circulaţie a mărfurilor, libera concurenţă, prioritatea Dreptului comunitar, egalitatea statelor membre, subsidiaritatea.