Prima remarcă ce trebuie făcută aici este că relaţia care există între cele 27 sisteme naţionale de drept şi dreptul comunitar se caracterizează prin concertarea acţiunilor, asistenţa şi completarea reciprocă a eforturilor. Dreptul comunitar singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene, de aceea el are nevoie de asistenţa şi infrastructura juridică naţională a statelor membre.
Astfel, Tratatele CE, prevederile legale adoptate ulterior de către instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Trate, Tratatul de la Maastricht şi Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, trebuie nu doar acceptate de către instituţiile naţionale (legislative, executive şi judiciare), ci şi transpuse în practică şi făcute operaţionale.
Ordinea juridică comunitară nu trebuie să vină în contradicţie cu sistemele naţionale, ci să coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune. Legătura strânsă între dreptul comunitar şi dreptul naţional este clar reflectată în modul în care sunt transpuse directivele comunitare: acestea nu creează noi legi comunitare prin ele însele, ci cer statelor destinatare să adopte legislaţia naţională în conformitate cu conţinutul directivelor în cauză, reprezentând astfel principala metodă de armonizare legislativă. În acest fel, o directivă este dependentă în aplicabilitatea sa de norma naţională. Interdependenţa dintre dreptul comunitar şi cel naţional este ilustrată şi prin aceea că, pentru a umple golurile existente în sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul comunitar recurge la prevederile dreptului naţional.
Un exemplu îl constituie introducerea în norma comunitară a posibilităţii de aplicare, de către instituţiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa unor persoane fizice sau juridice din statele membre pentru nerespectarea dreptului comunitar. Deşi procedura este guvernată de legea statului respectiv, baza legală a imputării şi posibilitatea de contestare a valabilităţii deciziei de sancţionare sunt guvernate de norma comunitară.