Relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional poate fi caracterizată ocazional şi de o anumită “ostilitate”. Avem de-a face ceea ce numim « conflictul dintre norma comunitară şi cea naţională». Astfel de situaţii apar întotdeauna când norma comunitară conferă drepturi şi/sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii Uniunii, intrând în acelaşi timp, prin conţinutul său, în conflict cu o normă de drept naţional. In spatele rezolvării acestei probleme aparent simplă se ascund două întrebări fundamentale pentru construcţia UE, de răspunsurile cărora depinzând însăşi existenţa ordinii de drept comunitare. Este vorba de aplicabilitatea directă a dreptului comunitar (efectul direct) şi de prioritatea normei comunitare în conflictul cu norma naţională (la primauté).
O explicare în detaliu a acestor concepte se impune de aceea cu necesitate.
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare[1], şi, în altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în executare" regulamentul, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia[2].
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea expli-cării, ulterior, a supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.
[1] Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un act al Parlamentului naţional, nu înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea unui tratat comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi interne, ci constituie doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv la tratat.
[2] Decizia 39/72, Comisia c/ltalia.