Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte[1]:
- a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar, această caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul intern. Astfel, odată adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără a fi necesară preluarea lor în norme juridice interne[2]. De altfel, aşa cum a precizat Curtea Europeană de Justiţie, este chiar interzisă preluarea lor în norme interne.
Constatăm, aşadar, că principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediată şi cea directă. Care este diferenţa, prin urmare, între aceste două concepte ?
Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul temporal între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de respectare şi aplicare a acestuia de către cei vizaţi, în timp ce a doua se referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport cu eel al actelor normative naţionale.
Jurisprudenţa relevantă pentru această caracteristică este aceeaşi Decizie Costa c/Enel din 1964.
- b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului comunitar, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii sau drepturi[3] pentru toţi subiecţii ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statele membre.
Câteva precizări sunt necesare pentru înţelegerea acestei sintagme.
În principiu, tratatele înternaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic.
Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particulari din statele semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
„Lovitura de graţie" dată acestui principiu clasic al dreptului internaţional a venit însă din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). În acest caz, excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct pentru resortisanţii lor,prin acte comunitare derivate.
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.
Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect direct poate fi verticală - în faţa organelor comunitare sau naţionale, sau orizontală - în faţa celorlarţi particulari cu care eel interesat intră în raporturi juridice. Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are eel interesat de a invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii Europene de Justiţie, precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.
Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost consacrată prin decizia Van Gend et Loos, din 1962, în motivarea căreia Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele comunitare a unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat un drept corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca această obligaţie de abţinere atât în faţa jurisdicţiilor raţionale, cât şi a celei comunitare. În concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu introduce între ele noi drepturi vamale sau de a le mări pe cele existente. Pentru a decide astfel, Curtea a argumentat cu preambulul Tratatului C.E.E., care se adresează nu numai statelor membre, ci şi popoarelor acestora, şi cu natura specified a ordinii juridice comunitare, ai cărei subiecte sunt şi persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.
De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad, care, referindu-se la decizie ca act comunitar, arată ca „în cazul în care autoritaţile comunitare ar obliga un stat sau toate statele să adopte un anumit comportament, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv ar fi impiedicaţi să se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile raţionale ar fi împiedicate să-1 ia în considerare ca element al dreptului comunitar..."[4].
Regula conform căreia dreptul comunitar este direct aplicabil comportă şi exceptii.
Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii Europene de Justiţie în cazul unor norme comunitare, şi este vorba de acele norme care se referă doar la instituţiile comunitare şi la relaţiile dintre ele - de exemplu obligaţia instituită în sarcina Consiliului U.E. de a acţiona pe baza propunerii Comisiei europene. Particularii nu vor putea, prin urmare, să dea în judecată Consiliul U.E. pentru nerespectarea acestei obligaţii.
Excepţiile aparente nu sunt însă de neglijat.
Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în această categorie se încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice, specifice dreptului comunitar şi care presupun, aşa cum vom arăta ulterior, măsuri naţionale de aplicare[5].
Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din Tratatul C.E.E., însă nu în acest fel a interpretat textul amintit Curtea Europeană de Justiţie, care a considerat că, deşi impun obligaţii numai statelor membre, resortisanţii acestora pot invoca efectul direct vertical al unei directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei defectuoasă prin norme naţionale[6]. Se dă astfel prioritate imperativului aplicării unitare a directivelor în dreptul intern.
[1] A se vedea si O. Manolache, op. cit., p. 56.
[2] P. Moreau Defarges, op. cit, p. 73.
[3] În general, este vorba de drepturi, şi nu de obligaţii, deoarece numai astfel persoana în cauză este interesată să invoce efectul direct al actului comunitar - a se vedea T.C. Hartley, op. cit., p. 187.
[4] G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 93; J. Rideau, op. cit., p. 151.
[5] A se vedea C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 147.
[6]Ibidem, p. 140; P. M. Defarges, op. cit., p. 74; M. Dauses, op. cit., p. 58.