Libertate de mişcare
Libertatea de mişcare înseamnă dreptul tuturor lucrătorilor, resortisanţi ai Uniunii Europene, de a fi angajaţi în oricare alt stat membru decât cel ai cărui naţionali sunt, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv (art.48.2. CEE).
O menţiune expresă este făcută cu privire la dreptul de a accepta oferte de lucru, de a rămâne şi a se mişca liber pe teritoriul ţării gazdă (art.48.3. CEE). Detaliile privind aceste drepturi au fost ulterior codificate într-o reglementare CEE, conferind din acel moment cetăţenilor statelor membre ale UE posibilitatea de a şi le apăra în faţa curţilor naţionale de justiţie.
Cu privire la aplicarea efectului direct în cazul articolului 48 CEE, Curtea de Justiţie a CE a dat o hotărâre de referinţă în speţă « Van Duyn », faptele fiind următoarele : unui cetăţean olandez, doamna Van Duyn, i s-a refuzat, în luna mai 1973, intrarea pe teritoriul britanic unde dorea să se angajeze ca secretară la « Church of Scientology » (Biserica Scientologică), o organizaţie aflată în atenţia Ministerului de Interne al Marii Britanii. Bazându-se pe norma comunitară ce stabilea libertatea de mişcare pentru muncitorii resortisanţi ai statelor membre, în particular articolul 48 CEE, doamna van Dyn a înaintat o acţiune în justiţie în faţa tribunalului britanic (The High Court), obţinând o hotărâre care-i dădea dreptul să intre şi să lucreze pe teritoriul britanic. Pentru aceasta însă tribunalul englez a cerut o decizie de îndrumare din partea CJCE, care a statuat că articolul 48 CEE are efect direct şi conferă resortisanţilor comunitari drepturi ce trebuie respectate de către tribunalele statelor membre.
Libertate de stabilire .Prin libertate de stabilire se înţelege dreptul oricărui resortisant comunitar de a se stabili şi desfăşura pe cont propriu activităţi cu caracter economic, de a înfiinţa şi conduce firme şi companii pe teritoriul altui stat membru, de a deveni întreprinzător particular în oricare lor de pe teritoriul Uniunii Europene (art. 52.2. CEE) . Tratatul CEE prevede în articolul 8(7) că toate restricţiile cu privire la libertatea de stabilire bazate pe criteriul naţionalităţii să fie eliminate într-o perioadă de 12 ani de la intrarea sa în vigoare. Acest lucru a devenit realitate la 01.01.1970, dată de la care cetăţenii oricărui stat membru al Comunităţilor Europene au primit dreptul de stabilire pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii acestuia din urmă.
În legătură cu aplicarea directă a articolului 52 CEE, Curtea de Justiţie a CE a fost solicitată de către Consiliul de Stat belgian trebuia să se pronunţe într-un proces deschis de către un avocat olandez, J. Reyners, căruia i se refuzase dreptul de a profesa în Belgia pe motiv că avea o altă naţionalitate şi în ciuda faptului că promovase examenele cerute de legea belgiană pentru exercitarea avocaturii pe teritoriul acestei ţări. Prin decizia sa din 21.07.1974, Curtea de Justiţie a CE a statuat că tratamentul inegal aplicat cetăţenilor unui alt stat membru în comparaţie cu naţionalii proprii nu poate fi admis pe teritoriul nici unui stat comunitar, iar articolul 52 CEE se aplică în mod direct de la încheierea perioadei tranzitorii de 12 ani (1958-1969) stipulată în Tratat . Ca rezultat al acestei decizii, domnului Reyners I s-a permis să practice avocatura în Belgia.
În ciuda acestei hotărâri, un cetăţean dintr-un stat membru care dorea să intre în lumea afacerilor pe teritoriul altui stat membru al Comunităţii Europene se lovea încă de o serie de obstacole dificil de surmontat deoarece I se acordă dreptul de stabilire doar dacă îndeplinea aceleaşi condiţii cerute naţionalilor ţării gazdă. De exemplu, el trebuia să aibă aceeaşi pregătire profesională (aceeaşi diplomă) sau să promoveze nişte examene obligatorii după standardele ţării în care dorea să se stabilească, în urma cărora primea un certificat sau o diplomă eliberată de către autorităţile statului respectiv. Tocmai pentru eliminarea acestui gen de obstacole Tratatul CEE stipula adoptarea unor măsuri de coordonare a procesului legislativ în statele membre în ceea ce priveşte acordarea dreptului de desfăşurare a activităţilor cu caracter lucrativ (art.57.2 CEE) şi recunoaşterea mutuală a diplomelor, certificatelor şi a altor acte prin care se poate dovedi calificarea profesională (art.52.1 CEE).
Un vast program ce includea, între altele, şi soluţionarea acestei probleme a fost lansat în 1985 sub forma unei Cărţi Albe (White Paper) ce preconiza un set de 300 de măsuri ce vizau realizarea într-un interval de şapte ani (1985-1992) a Pieţei Interne Unice (Internal Market) pe întreg spaţiul comunitar, o piaţă fără bariere şi frontiere interne. Esenţa acestui program constă în extinderea celor “patru libertăţi” (libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor) la întreg spaţiul Comunităţii Europene. Procesul s-a încheiat la 31.12.1992.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că soluţia recunoaşterii mutuale a diplomelor s-a impus atunci când devenise clar că varianta ideală – adoptarea unui sistem legislativ unic – necesita mult mai mult timp decât se estimase iniţial. Astfel, pentru găsirea unei definiţii comune a profesiei de arhitect, în conformitate cu standardele tuturor ţărilor membre ale Comunităţii Europene la acel moment au fost necesari 16 ani de discuţii, iar pentru profesia de farmacist 17 ani. Aceste două exemple intră însă în sfera activităţii de prestări-servicii, despre care vom vorbi în continuare.
Libertatea de a presta servicii.Dreptul de a efectua activităţi de prestări-servicii (libera circulaţie a serviciilor) implică doar o şedere temporară pe teritoriul altui stat membru, astfel încât baza sa juridică nu o constituie articolul 52 CEE, ci articolul 59 CEE. Exemple în acest sens sunt exercitarea profesiilor de medic, avocat, arhitect, inginer, meseriile din sectoarele bancar, asigurări, intermediare, asistenţa tehnică, mas-media şi domeniul artistic. Ca şi în cazul dreptului de stabilire, toate restricţiile în calea liberei circulaţii a serviciilor au fost eliminate la 31.12.1969, resortisanţii oricărui stat comunitar putând desfăşura astfel de activităţi pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii, ca şi naţionalii acestuia din urmă.
In ceea ce priveşte aplicabilitatea efectului direct în cazul articolului 59 CEE, Curtea de Justiţie a CE s-a pronunţat favorabil atunci când i s-a cerut opinia cu privire la conformitatea reglementărilor din dreptul comunitar referitoare la libera circulaţie a serviciilor cu o normă olandeză care a stipula că reprezentant legal în faţa unui tribunal olandez poate fi doar o persoană rezidentă în Olanda. CJCE a răspuns negativ la această întrebare, arătând că toate restricţiile bazate pe naţionalitate sau reşedinţă încalcă articolul 59 CEE şi sunt, prin urmare, lovite de nulitatea absolută.
O serie de alte articole din Tratatul CEE, preluate ulterior în Tratatele de la Maastrocht şi Amsterdam, pot fi de asemenea invocate direct în faţa tribunalelor naţionale. Vom cita ca exemple articolele 30 CEE (libera circulaţie a bunurilor) şi 119 CEE (salariu egal pentru femei şi bărbaţi, la prestarea aceleaaşi activităţi). Se observă însă că efectul direct nu poate fi invocat decât în domeniile ce ţin de competenţa exclusivă a Uniunii Europene, iar nu şi în cele de competenţă mixtă sau exclusiv naţională. Din 1970, Curtea de Justiţie a extins aplicabilitatea efectului direct şi la directivele şi deciziile comunitare adresate statelor membre.
Importanţa practică a efectului în cazul normei de drept comunitar, în forma în care a fost dezvoltat şi valorificat prin jurisprudenţa CJCE, rezida în faptul că a îmbunătăţit poziţia indivizilor – cetăţeni ai Uniuni Europene - în raport cu legislaţia internă din ţările lor, transformând libertăţi ce ţin de domeniul economiei de
piaţă în drepturi ale persoanelor fizice, drepturi ce pot fi apărate în faţa instanţelor judecătoreşti. Efectul direct este, de aceea, unul dintre pilonii ordinii de drept comunitare.