Distincţiile făcute în tratate între instituţiile comunitare şi organele consultative pun în evidenţă importanţa instituţiilor considerate drept instanţe superioare ale autorităţii comunitare.
Principiile instituţionale comunitare nu au beneficiat propriu-zis de o formulare în cadrul tratatelor, fiind mai degrabă deduse în literatura de specialitate pe baza practicii Curţii de Justiţie cu ocazia contenciosului interinstituţional prin interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
În acest context s-ar putea considera că principiile care stau la baza repartizării competenţelor între instituţiile comunitare , ar putea fi următoarele :
- principiul competenţelor de atribuire ;
- principiul echilibrului instituţional;
- principiul autonomiei instituţiilor;
- principiul cooperării loiale.
Principiul competenţelor de atribuire – presupune ca fiecare instituţie să exercite atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din tratatele comunitare.
Aceasta înseamnă că instituţiile comunitare nu pot să exercite decât competenţele care le sunt atribuite prin tratate.
Actele adoptate de instituţii în exercitarea competenţelor lor trebuie să fie fundamentate pe articolele din tratate, care constituie baza lor legală.
Această condiţie nu priveşte numai natura actului, ci şi conţinutul şi procedura aplicării lui.
Principiul echilibrului instituţional - cârmuieşte raporturile existente între instituţiile comunitare, fiind conceput atât ca un principiu de separare a puterilor comunitare, dar şi de colaborare între aceste puteri. Instituţiile comunitare nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin transferarea lor la alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.
Principiul interzice şi delegarea de puteri. Acest lucru este evidenţiat de practică judiciară comunitară.
Principiul autonomiei instituţiilor – permite fiecărei instituţii să se organizeze liber în limitele legale stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încălcarea de către o instituţie a atribuţiilor altor instituţii comunitare sau a statelor membre.
Instituţiile comunitare pot dispune în mod liber de :
- adoptarea regulamentului interior;
- organizarea propriei funcţionări interne;
- desemnarea funcţionarilor comunitar;
- stabilirea sediului.
Toate aceste libertăţi sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin tratate.
Principiul cooperării loiale – se impune atât între instituţiile comunitare, cât şi între acestea şi statele membre şi presupune respectarea cadrului juridic legal şi posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului integrării europene[1].
În aplicarea art.5 – tratatul C.E, statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau particulare adecvate, ca să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat, sau rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Ele trebuie să faciliteze îndeplinirea sarcinilor Comunităţii. De asemenea, statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol atingerea scopurilor tratatului.
Textul impune obligaţii statelor membre[2], două pozitive şi una negativă.
Obligaţiile pozitive presupun că statele să ia toate măsurile pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din tratat şi actele comunitare, precum şi de a facilita sarcina Comunităţilor.
Obligaţia negativă înseamnă că statele trebuie să e abţină de la orice măsură care ar pune în pericol realizările comunitare. De exemplu, dacă U.E., în vederea aplicării unei politici comune stabilite de Tratat, adoptă un ansamblu de reguli comune, statele membre nu au posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile cu ţările terţe prin care ar fi afectate regulile respective[3].
Deci, în privinţa negocierilor, statele membre trebuie să acţioneze împreună, în interesele şi în numele U.E., potrivit obligaţiilor privitoare la art.5 din tratat[4].
Din jurisprudenţa comunitară rezultă că şi instituţiilor comunitare le revine obligaţia de cooperare loială în temeiul art.5 din tratat. În acest sens s-a considerat că, Cartea de Justiţie are competenţă, în virtutea art.164 – Tratatul CE, de a examina, la sesizarea unei instanţe naţionale, dacă invocarea de o instituţie comunitară a Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor în scopul refuzării de a coopera cu instanţele naţionale în vederea sancţionării nerespectării unei reguli comunitare, este justificată sau nu, pentru a evita obstacolele privind funcţionarea şi independenţa Comunităţilor[5].
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare[6], şi, în altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în executare" regulamentul, însă, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia[7].
În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie.
[1] Idem, s.102-108
[2] O.Manolache – Drept comunitar, Instituţii comunitare. Ed.A II-a, Bucureşti, Ed.ALL, 1999, pg.32
[3] M.Show, Public International law, London, 1991, p.186,; I.Brownlie, Principles of Public International law, Oxford 1990, p.192
[4] CJCE – Hot.22/70 din 31 martie 1971 Comission c.Conscil
[5] O.Manolache, op.cit., pg.35, cu privire la Hotărârea preliminară din 27 martie 1980, administrazione della Finanze dello Stato C.Denkavit Italiana SRL.
[6] Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un act al Parlamentului naţional, nu înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea unui tratat comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi interne, ci constituie doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv la tratat.
[7] Decizia 39/72, Comisia c/ltalia.