Drept

Instituţiile principale şi organizarea lor generală sunt stabilite prin tratatele constitutive.

În organizarea Comunităţilor Europene sunt două mari categorii de instituţii şi organe:

• Instituţiile de bază;
• Organele complementare.

Instituţiile care formează structura de bază sunt cinci: Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. La acestea mai trebuie adăugat şi Consiliul European, care deşi nu este o instituţie a Comunităţilor are o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei acestora, fiind considerată ca având un caracter paracomunitar. Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând unor nevoi fundamentale: Consiliul reprezintă statele membre, Comisia, interesul comun, Parlamentul, interesele popoarelor din Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie răspunde principiului statului de drept, iar Curtea de Conturi asigură controlul legalităţii resurselor financiare.

 

 

INSTITUŢIILE DE BAZĂ

1. COMISIA EUROPEANĂ

Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor europeni

Comisia europeană[1], cea mai originală dintre înstituţiile comunitare[2], este formată în prezent din 27de comisari desemnaţi de guvemele statelor membre, „a căror independenţă este în afara oricărui dubiu"[3], pe baza competenţei lor generale, profesionale.

Comisia europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul U.E., cu majoritate calificată.

Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre, şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară[4]. Numarul lor este stabilit de Consiliul UE, cu unanimitate de voturi.

Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, şi sunt reeligibili. Deşi sunt desemnaţi de guvemele naţionale, nu pot fi demişi de acestea.

Singura înstituţie care are dreptul de a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiţie[5], în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul european, prin moţiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate, şi în acelaşi timp a majorităţii membrilor (majoritate destul de greu de obţinut).

Este de la sine înţeles că extinderea Uniunii la 27 de state presupune modificarea structurii instituţiilor comunitare şi a modalităţilor de desemnare a acestora.

Astfel, în 2004, a fost formată prima Comisie după lărgirea Uniunii cu „primul val", ea fiind compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, numărul comisarilor putând fi modificat de Consiliul U.E. prin vot unanim (Tratatul de la Nisa).

Conform codului de procedură al Comisiei Europene, aceasta îşi stabileşte priorităţi anuale şi adoptă un program de lucru pentru fiecare an.

Programul de lucru stabilit de Comisie transpune strategia anuală în obiective şi programe operaţionale pentru aplicarea deciziilor adoptate. Preşedintele Comisiei prezintă programul de lucru Parlamentului şi Consiliului.

Programul de lucru pentru anul curent are patru obiective stabilite de Comisia Barroso la începutul mandatului: prosperitate, solidaritate, securitate şi responsabilitate externă. Pe lângă aceste obiective, programul conţine acţiuni concrete vizând iniţiativa privind o mai bună reglementare a legislaţiei comunitare.

Pe 21 februarie, Comisia a prezentat Strategia sa privind priorităţile politice pentru 2008. Cele patru obiective pentru 2008 sunt: prosperitate, solidaritate, securitate şi libertate, cât şi un rol mai mare al Uniunii la nivel mondial. Acţiunile cheie se vor axa pe problematica legată de locurile de muncă, energie, schimbarea climatică şi managementul fenomenului de migraţie.

Anul 2008 prezintă o importanţă deosebită pentru Uniunea Europeană dacă luăm în considerare şi reluarea dezbaterii despre viitorul Europei, problema pentru care Comisia speră într-un rezultat pozitiv şi o înţelegere la nivel instituţional.

Conducerea Comisiei este formată din:

1. a) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.

Preşedintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul înstituţio­nal comunitar.

Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii.

Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el defîneşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei, şi poate cere demisia unui comisar[6].

1. b) Vicepresedinţii, în număr de doi, sunt desemnaţi de către preşedinte[7], dintre comisari. Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.

 

 Atribuţiile Comisiei Europene

1. atribuţii în procedura legislativă. Comisia europeană deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera primului „pilon", cel comunitar[8], iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. În cazul celui de-al doilea „pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului U.E., iar în cazul celui de-al treilea ea împarte aceasta atribuţie cu statele membre[9].

Consiliul U.E. singur sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie - aceasta este regula înstituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene" .

Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere normativă proprie:

- în primul rând, ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie absolute în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea îşi exercită acest drept alături de Consiliul U.E., care emite un aviz conform[10], procedura apropiindu-se astfel de cea obişnuită, din C.E.E. sau Euratom.

- în al doilea rând, chiar şi în tratatele C.E.E. şi Euratom, Comisia dobândeşte putere normativă proprie, însă numai în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurenţa.

- Comisia are şi o putere normative subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.

- Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.

1. b) atribuţia de „gardian al tratatelor". Tratatele institutive împuternicesc Comisia europeană să urmarească şi să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape:

-  iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi il invită să-şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp;

- în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată", prin care stabileşte o perioada de timp în care statul este obligat să-si îndeplinească îndatoririle;

-  dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiţie, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerinţelor Comisiei;

- ultima etapa o constituie acţionarea de către Comisie a statului membru în faţa Curţii Europene de Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecatorească de obligare a acestuia.

Pentru a-si îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate cere informaţii statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare[11].

În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţia specifice, într-un domeniu de activitate determinat[12], din această perspectiva Comisia asemănându-se cu un guvern naţional.

Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare².

1. c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu Parlamentul european[13]. În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile Consiliului U.E., Comisia dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform tratatelor[14]:

- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei[15];

- uniunea vamală;

- concurenţa;

- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);

- gestiunea fondurilor comunitare.

În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului de miniştri, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat[16].

1. d) atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi în organismele internaţionale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.

Comisia europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul comunitar să primeze în faţa intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptarii oricărei iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre statele membre. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte[17].

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o „decizie de negociere" . Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

Comisia are sediul la Bruxelles, şi se întruneşte săptămânal (de regulă miercurea), prezenţa comisarilor la sedinţă fiind obligatorie. Hotararile se iau in prezenţa majoritatii membrilor, cu majoritate simplă[18], şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

 

 

Rolul Comisiei Europene în ansamblul instituţiilor comunitare

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un „guvem" comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană", întrucât membrii săi, deşi numiţi de guvernele naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia urmăreşte, prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor membre[19].

Independenţa comisarilor europeni este o problemă de o importanţă deosebită, deoarece ei trebuie să ia poziţie adesea în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat[20].

Pentru a asigura independenţa comisarilor, tratatele impun anumite obligaţii atât în sarcina acestora, cât şi a statelor membre.

Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau a altor instituii naţionale sau comunitare şi trebuie să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor.

Dupa încetarea activităţii de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în faţa Curţii Europene de Justiţie, care îl poate demite; de asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curţii Europene de Justiţie[21].

 

2.CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor Europene) este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri.

În ce ne priveşte, vom opta în această lucrare pentru denumirea oficială, de Consiliul U.E.[22]., pentru a familiariza cititorul cu noţiunile folosite în documentele oficiale ale Uniunii Europene, deşi considerăm că denu­mirea informală Consiliu de miniştri este mai adecvată, în primul rând pentru a-1 deosebi de Consiliul european, organism paracomunitar cu care Consiliul Uniunii Europene se confundă foarte uşor, şi apoi, pentru a sugera componenţa sa[23]. De altfel, chiar in documentele oficiale, Consiliul Uniunii Europene este deseori amintit sub titulatura simpla de „Consiliul", înclinăm să credem ca din aceleaşi raţiuni.

 

 Structura Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvemelor statelor membre. Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor „Consilii speciale", ,specializate" sau ,sectoriale", când este compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.)[24].

Conducerea institutiţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6 luni[25], dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită⁴.

După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu   permite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinte prea mult timp departe de preşedinţia Uniunii[26].

De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este eel care reprezintă efectiv Uniuea în relaţiile externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu este institută o conducere tripartită, aşa numită „troica", cuprinzând fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene[27].

Consiliul dispune si de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga (fost Secretar general al NATO).

 

 Functionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile spe­cializate însă, se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul gene­ral, fie între întâlnirile acestuia[28] .

Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acest sens[29].

Considerăm util să subliniem faptul că, spre deosebire de Consiliul european, care lucrează pe baze interguvernamentale, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară[30] (alături de Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi desfaşoara activitatea în mod permanent, pe principii comunitare.

În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe care trebuie să-1 apere ca organ colegial şi ca instituţie comunitară), şi interesul naţional al statelor membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei europene.

Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european. În timp ce Con­siliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Con­siliile U.E. specializate se întâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru informal şi relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete.

Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre membri sau de Comisia europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei europene şi/sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie; sedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, însă cu unanimitate de voturi se poate decide ca sedinţa să fie transmisă în direct pe posturile de televiziune.

În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit propor­tional cu numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari - Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliul U.E., Spania şi Polonia 27, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria şi Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi.Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.

 

 

 

Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

1. a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine în primul rând Consiliului U.E. În ultimul timp însă, această atribuţie este partajată cu Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.

În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte normative cu forţa juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consiliului U.E.

De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de natură constituţională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării acestei decizii de către parlamentele naţionale).

1. b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi afaceri interne. Cei doi „piloni" interguvemamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care reprezintă interesele statelor membre în Uniune.

Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale[31], iar ulterior aprobă acordurile intenaţionale încheiate de Comisie.

1. c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.
2. d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.
3. e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic şi Social, Curtea de conturi.

 

COREPER

Sub denumirea de COREPER este cunoscut Comitetul reprezentanţilor permanenţi de pe lângă Consiliul U.E.

Întrucât Consiliul U.E. are o activitate periodică, intermitentă - de altfel singura compatibilă cu calitatea de miniştri în guvernele naţionale a membrilor acestuia - iar integrarea comunitară necesită tot mai mult existenţa unor organe cu activitate continuă, zilnică, prin Tratatul de fuziune a fost creat COREPER.

Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consliului U.E. şi are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul său[32].

 

3. PARLAMENTUL EUROPEAN

Interesant de ştiut este faptul că denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost „Adunarea generală"; doar în 1962 instituţia a decis şi să se numească „Parlament", cu toată           opoziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comu­nitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European.

Prin adoptarea denumirii de „Parlament european" s-a dorit sporirea importanţei acestei instituţii, şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ[33] .

 Structura Parlamentului european

Parlamentul european este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre[34]. Din momentul în care Uniunea are  27 de state membre, numărul locurilor este de 786[35].

Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni[36], Grupul Partidului Popoarelor Europene (sau Popular European[37]), Grupul Uniunii pentru Europa, Grupul Partidului liberal, democratic şi reformator european, Grupul Verzilor, existând şi parlamentari neînscrişi în nici un grup parlamentar.

Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 de membri, dacă provin din cel puţin 1/5 din statele membre[38].

Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte[39], 14 vicepreşedinţi - care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului european[40], organ executiv - şi de un secretariat general. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioada de 2 ani şi jumătate[41].

Fiecare membru al Parlamentului european este membru de drept într-una din cele 17 Comisii parlamentare, şi membru supleant într-alta[42]. Comitetele parlamentare sunt formaţiuni de lucru specializate ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului european.

 

 Desemnarea parlamentarilor europeni

Desemnarea membrilor Parlamentului european se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate în 2009, cu participarea a 27 de state membre.

Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.                                                           

Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-1 extinde şi la rezidenţi. Dupa 1992 însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care traieşte[43].

 

Statutul parlamentarilor europeni[44]

Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare[45].

Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propnului stat se aplică legislaţia natională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toata durata mandarului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii Europene de Justiţie.

În ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este ca fiecare dintre aceştia primesc salariul parlamentarilor din ţara de origine, drept urmare există o diferenţiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleşilor europeni, parlamentarii germani şi francezi având cea mai bună remuneraţie, pe când cei est europeni - cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizaţiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizaţiile de deplasare, asistenţa medi­cală, cheltuielile de secretariat şi de cercetare[46] .

 

Funcţionarea Parlamentului european

Parlamentul se întâlneşte în sensiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepţia lunii august), şi în sesiuni extraordinare[47].  De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare, câte două saptămani pe lună.

Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activăţii sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg[48]. Lucrările se desfaşoară în cele 23 limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.

Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la sesiunile plenare.

Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a mem­brilor, şi iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii Parlamentului european; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării, şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.

 

Atribuţiile Parlamentului european

1. a) atribuţia de supraveghere şi control în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare, Parlamentul:

• poate adresa interpelări Comisiei europene sau Consiliului U.E.,
• dezbate raportul anual general al Comisiei europene,
• dezbate orice problemă de politică generală,
• poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar,
• poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative (atribuţie introdusă prin tratatul de la Nisa[49]), cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;
• poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei europene[50]. Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi care să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de cenzură a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a doua oară[51].

1. b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului european se prezintă sub două aspecte:

• Parlamentul european emite avize, care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.

Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă, propunerea Comisiei, avizul parlamentului şi hotărârea Consiliului U.E.

În cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul U.E. foloseşte majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut, şi conţinutul său obligă Consiliul U.E. - este vorba, deci, de un aviz conform.

Avizul devine consultativ - trebuie solicitat dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el - dacă decizia este luată în Consiliul U.E. cu unanimitate.

În fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parla-mentului european, Consiliul U.E. poate totuşi să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezenţa unui aviz facultativ.

• Procedura codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul european

şi Consiliul U.E[52]. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare.

1. c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea Comisiei europene, cu avizul Parlamentului euro­pean. În final însă, Parlamentul european este cel care aprobă bugetul, refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. În fine, tot Parlamentul european este eel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar[53].

 

4. CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE[54]

 Rolul Curtii Europene de Justiţie

A patra instituţie comunitară, Curtea Europeana de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene[55]. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de  instanţă penală.

Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Euro­peană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.

 

 Componenţa Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este asistată de 8 avocaţi generali.Con­siliul U.E. are dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea Curţii europene de Justiţie.

Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt universitari de competenţă recunoscută. Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 in 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii[56].

Avocaţii generali sunt numiţi (şi reinnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.

Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

 

Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberarile din Camera de consiliu şi de a dirija                 activitatea Curţii.

Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.

Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară - asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile adminis­trative - asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia[57].

Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de ..cabinet" al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.

Fomaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele

Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 11 judecători (art. 221 C.E.E., dupa Nisa). În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii.. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.

Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.

Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul sau în cazurile în care  complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:

1. a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a Mediatorului european (Ombudsman);
2. b) când se pronunţă asupra sesizarii Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;
3. c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;
4. d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea îndeplineşte doua funcţii, manifestându-se în diferite  modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:

1. a) o funcţie jurisdicţională:

1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;

2) atunci când se comporta ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari[58];

3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea                 daunelor-interese;

4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.

1. b) o funcţie consultativă întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.

 

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă si una orala) si inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza si audierea martorilor).

În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.

Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.

O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, folosit ca şi „cutie poştală", doar pentru introducerea acţiunii[59].

Deliberările au loc în “Camera de consiliu", adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală", iar avocaţii generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar[60].

Hotărârea se ia cu majoritate[61]. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.

Parţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare să statele membre sunt reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.

Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are dreptul de a pleda în faţa unei instanţe naţionale poate pleda şi în faţa Curţii europene de justiţie.

Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului[62]; în cazul în care pârât este o instituţi comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură"[63]. Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele  procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.

Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă faza la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

 

Tribunalul de Primă Instanţă

Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de justiţie, care să judece în primă instanţă litigiiie în care reclamanţii sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat".

Structura şi funcţionarea Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare celor ale Curţii de Justiţie[64].

 

4.2. Relaţia dintre Curtea Europeană  de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Comunităţile europene nu sunt parte la Convenţia Europeană a  Drep­turilor Omului, Însă statele membre ale acestor Comunităţi au semnat Convenţia. Datorită acestei realităţi, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale individuale apărate de Convenţie între principiile generale ale dreptului comunitar, idee reluată şi inserată în Tratatul de la Maastricht.

În consecinţă, Convenţia constituie o sursă importantă de inspiraţie pentru Curtea Europeană de Justiţie, în privinţa întinderii drepturilor individuate fundamentale apărate prin ea. Instanţa comunitară nu este însă         ţinută de interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de la Strassbourg, Comunităţile europene nefiind parte, aşa cum am mai arătat, la Convenţie.

O încercare de reglare a situaţiei s-a realizat la Nisa, în 2000, când a fost adoptată Carta drepturilor fundamental din Uniunea Europeană[65]; elaborată de o convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului european, 15 reprezen­tanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european, prin Carta s-a dorit oferirea Curţii Europene de Justiţie a unui instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi de a fi ales etc[66].

 

Viitorul Curţii Europene de Justiţie

Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuţie problema reformării Curţii Europene de Justiţie, confruntată cu creşterea cauzelor aduse în faţa sa spre soluţionare, de la 5 în 1986, la 899 în 1999.

Reforma preconizată vizează deblocarea Curţii prin reducerea chestiunilor prejudiciale soluţionate la acest nivel şi responsabilizarea treptată a judecătorilor naţionali în procesul de interpretare a dreptului comunitar; de asemenea, se doreşte sesizarea directă a Curţii numai cu acele recursuri considerate esenţiale pentru buna funcţionare a Uniunii Europene[67].

 

5. CURTEA DE CONTURI

Rolul Curţii de conturi

Înfiinţată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene[68]. Statutul de ..instituţie comunitară" i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht[69].

Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.

Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale,  privesc modul de administrare a conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei europene în privinţa administrării bugetului comunitar, sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente, sau să facă propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.

Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare[70].

 Structură

Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.

Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînoibil de 3 ani.

Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.

Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie, trebuie să fie independent în execitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespon­dentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi naţionale[71].

 

6. CONSILIUL EUROPEAN

 Constituirea Consiliului european (1974)

Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice. Consultările şi negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmontarea dificultaţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întotdeauna utile.

În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de state şi guverne (summit-mi), care să constituie cadrul  organizatoric propice unor astfel de discuţii.

Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961, pentru ca în 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedintelui francez Vatery Giscard d'Estaing, să fie instituţionalizate sub forma Consiliului european, organism de cooperare politico la cel mai inalt nivel.

 

Natura juridică a Consiliului european

Trebuie precizat de la bun început ca acest for european de dialog politic nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E., Parlamentul, Curtea de Justiţiee şi Curtea de conturi, şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă cum sunt COREPER, Comitetul regiunilor etc[72].

Consiliul european nu deţine putere publică la nivelul U.E. Influenţa sa se manifestă cu pregnanţă însă la nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc direcţiile de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului european. Prin urmare, compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniştrii de externe din statele membre, care formează Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii. Numai actele comu­nitare adoptate de Consiliul U.E. au forţă juridică pe teritoriul comunitar.

Din aceste raţiuni, natura juridică a Consiliului european este greu de precizat.

 

 Funcţionarea Consiliului european

Consiliul european reuneşte, aşadar, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, sefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştrii de externe, precum şi Preşedintele Comisiei europene[73].

Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia europeană, şi este condusă de şeful de stat sau de guvern din ţara care deţine şi preşedinţia Consiliului U.E.

În prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia Consiliului U.E., însă la Nisa s-a decis ca o întâlnire pe preşedinţie să se ţină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniu­nile să fie organizate în principiu la Bruxelles[74].

 

 Rolul Consiliului european

Consiliul european dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale.

Rolul Consiliului european în viaţa U.E. trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esenţa: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comu­nitar, în mod uzual deciziile luate la nivelul Consiliului european se impun Consiliului U.E., care le transformă în norme juridice obligatorii; acesta este motivul pentru care unii autori tratează Consiliul european şi Consiliul U.E. sub denumirea generică şi integratoare de „Consiliu", care include şi Secretariatul Consiliului[75]; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul U.E. este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului european .

În practică, reuniunile sale constituie „momente forte ale unificării europene"[76].

 

[1] Denumirea de „Comisie europeană" a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, anterior fiind folosită sintagma „Comisia Comunităţilor Europene". Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documen­te oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.

[2] 0. Bibere, op. cit., p. 135.

[3] Art. 10 al Tratatului de fuziune a executivelor. Pentru modalităţile de desemnare anterioare Tratatului de la Nisa şi evoluţia lor, a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 41; G. Ferriol (coord), op. cit., p. 37; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 41; N. Deaconu, op. cit., p. 70.

[4] De obicei, comisarii europeni sunt politicieni dîn statele membre, de regulă dîn partidul aflat la guvernare; excepţie face Marea Britanie, care numeşte constant comisarii dîn opoziţie - D. Leonard, op. cit., p. 40.   

[5] În acest caz, pentru numirea unui nou comisar se parcurge din nou întreaga procedură de numire; comisarul astfel numit va avea însă un mandat redus, el încheind mandatul celui demis.

 

[6] Art. 217 nou al Tratatului de la Maastricht.

[7] Înainte de Nisa, vicepreşedinţii erau desemnaţi de Comisie ca organ colegial, dintre comisari.

[8] C.J.C.E. 26 februarie 1976, cauza SADAM; P. Fontaine, op. cit., p. 52.

[9] A se vedea C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 56.

[10] P. Moreau Defarges, op. cit., p. 40.

[11] P. Fontaîne, op. cit., p. 53

[12] Dintre domeniile de specializare amintim: politica comercială comunitară, probleme industriale, tehnologii informaţionale şi de telecomunicaţii, concurenţa, politică externă şi de securitate comună, cultura şi audiovizual, stiinţa, cercetare şi dezvoltare, mediul înconjurător, politici regionale, transport, piaţa internă, protecţia consumatorului, turismul, întreprinderi mici şi mijlocii, agricultura şi dezvoltarea rurală etc.

 

[13] J. McCormick, op. cit., p. 97.

[14] Art. 124,130 b, 10 (2), 13 (2), 22,89,90,93,97 dîn Tratatul C.E.E.

[15] În anul următor anului bugetar, Parlamentul, la propunerea Consiliului de miniştri şi pe baza raportului Curţii de conturi, descarcă de gestiune Comisia europeană, cu privire la implementarea bugetului comunitar.

[16] Este vorba de aşa numita „comitologie", care desemnează modalităţile de aplicare a regulamentelor emise de Consiliu, şi care cad în sarcina Comisiei -W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 242.

[17] C. Lefter, op. cit., p. 119.

 

[18] T.C. Hartley, op. cit., p. 15; O. finca, Drept comunitar general, op. cit., p. 70; V. Marcu, op. cit., p. 69; /. Jingo, Uniunea europeană - realităţi şi perspec­tive, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 131.

[19] L Cram, D. Dinan, N. Nugent (editors), op. cit., p. 7.

[20] Singura posibilitate a statului membru de a sancţiona comisarul propus de acesta şi care a acţionat împotriva intereselor statului respectiv este refuzul de a-1 propune din nou.                                                              

[21] Este cazul lui Martin Bangemann, care, din poziţia sa de comisar al teleco-municaţiilor, a fost recrutat de o societate din domeniu, Telefonica, şi a demisionat, Curtea Europeană de Justiţie pronuţând ulterior decăderea sa din dreptu­rile de pensie, la solicitarea Consiliului U.E.

[22] Denumirea sugerează faptul că această instituţie acţionează în toţi cei trei „piloni"ai U.E., eel comunitar respectiv cei doi interguvernamentali.

[23] În lucrările de specialitate, se foloseşte fie denumirea de „Consiliul Uniunii Europene" - J. Rideau, op. cit., p. 319; G. Ferreol, op. cit., p. 51; C. Lefter, op. cit., p. 98, W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 57, O. Jinca, Drept comu-nitar general, op. cit., p. 57, A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 74, fie cea de „Consiliu de ministri" - C. Brice-Delajoux, J. P. Brauant, op. cit., p. 55; D. Leonard, op. cit., p. 44, P. Moreau Defarges, op. cit., p. 45, P. Fontaine, op. cit., p. 47; J. McCormick, op. cit., p. 97; V. Marcu, op. cit., p. 59, C. Leicu, op. cit., p. 65, fie cea de „Consiliu al Comunitafilor Europene" - D. Mazilu, op. cit., p. 113; N. Paun, A. C. Paun, op. cit., p. 171, fie, în fine, denumirea simplă de „Consiliu" - O. Bibere, op. cit., p. 130.

[24] Germania a cerut inserarea în Tratatul de la Maastricht a unei formulări speciale, în sensul că „din Consiliu fac parte câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, reprezentant abilitat să angajeze acel stat membru". Prin această precizare, s-a considerat că se asigură reprezentarea statelor federate (cum sunt Land-urile germane) la lucrările Consiliului, atunci când interesele acestora o impun.

[25] Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv 1 iulie a fiecărui an.

[26] A se vedea C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 63.

[27] C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 62; F. Hayes Renshaw, Euro­pean Council and the Council of Ministers, in L. Cram, D. Dinan, N. Nugent, op. cit., p. 35.

[28] J. Rideau, op. cit., p. 324; P. Fontaine, op. cit., p.   12-47; N. Deaconu, op. cit., p. 59; O. Manolache, op. cit., p. 87.

[29] Dacă ministrul nu poate fi prezent la şedinţă, el poate împuternici un delegat să voteze în locul său, prin procură specială.

[30] A se vedea art. 7 din Tratatul C.E.C.O., art. 4 din Tratatul C.E.E., respectiv art. 3 din Tratatul Euratom.

 

[31] Înainte de a autoriza deschiderea negocierilor, Consiliul trebuie să ceară avizul conform al Curţii Europene de Justiţie, care se pronunţă asupra compatibilităţii acordului cu dreptul comunitar, în lipsa avizului sau în cazul în care acesta este negativ singura modalitate de încheiere a acordului internaţional fiind revizuirea în prealabil a tratatelor comunitare.

[32] J. Boulois, op. cit., p. 90.

[33] J. McCormick, op. cit., p. 102.

[34] J. Rideau, op. cit., p. 299; T.C. Hartley, op. cit., p. 27; C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 56; N. Deaconu, op. cit., p. 99; R. Munteanu, op. cit., p. 224; D. Mazilu, op. cit., p. 99; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 66.

[35] Statele candidate din eel de-al doilea val au alocate următoarele locuri de parlamentari: Romania va avea 36 de parlamentari, Bulgaria 18.

[36] Partidul socialiştilor europeni grupează în principiu partidele laburiste, socialiste sau social-democrate din statele membre - a se vedea, pentru detalii, N. Paun, A.C. Paun, op. cit., p. 192

[37] P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55; O. Manolache, op. cit., p. 79..

[38] Deşi parlamentarii sunt grupaţi pe ideologii, nu pe naţionalităţi, au fost cazuri când aceştia au dat un vot pur ..naţional", indiferent de grupul parlamentar din care făceau parte - a se vedea Ţ. L Burban, op. cit., p. 63.

[39] În prezent, presedîntele Parlamentului european este Josep Borell Fontelles (Spania).

[40] Există şi un Birou lărgit al Parlamentului european, din care fac parte şi preşedinţii grupurilor parlamentare.

[41] Alegerea preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup parlamentar sau a 32 de parlamentari.

[42] J.L. Burban, Le Parlement europeen, Ed. P.U.F., Paris, 1998, traducere în limba română Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 63; C. Lefter, op. cit., p. 86; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55.

[43] În 2004, din 342 milioane de alegatori din cele 25 state membre, s-au prezentat la vot doar 44,6% , fiind cea mai slabă prezenţă la vot din istoria alegerilor parlamentare europene

[44] Art. 190 al tratatului de la Amsterdam conferă parlamentului european dreptul de a stabili statutul propriilor membri, însă acesta trebuie aprobat cu unanimitate de către Consiliul U.E.

[45] J.P. Jacque, Parlement europeen, Dalloz, Paris, 1993, p. 34; J.L Burban, Le Parlement europeen et son 61ection, Ed. Bruyllant, Bruxelles, 1979, p. 15; /. Rideau, op. cit., p. 302.

[46] D. Leonard, op. cit., p. 51; O. finca, Drept comunitar general, op. cit., p. 78.

[47] Pentru a se asigura protecţia parlamentarilor europeni prin imunitate, se con­sideră însă că sesiunea parlamentară durează tot anul, fiind divizată în 12 etape, de câte o săptamână.

[48] Membrii Parlamentului ar putea ajunge la un compromis, în favoarea stabilirii sediului la Bruxelles, însă această soluţie nu convîne guvernelor Franţei şi Luxemburgului, care tergiversează luarea unei hotărâri. Votul celor două guverne în Consiliul U.E. este esenţial, deoarece decizia trebuie luată cu unanimitate de voturi.

[49] A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 86; O. Jinca, art. cit., p. 23.

[50] Nu poate fi demis prin moţiune de cenzură un singur comisar, fapt destul de frustrant atunci când Comisia în majoritate este eficientă, însă activitatea unui comisar lasă de dorit. Pe de altă parte, demiterea unei întregi Comisii pentru greşelile unui singur comisar este implicit un vot de blam pentru preşedintele acesteia, chemat să armonizeze activitatea instituţiei şi să o coordoneze în vederea funcţionării ei la parametrii normali.

[51] C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 66.

 

[52] Codecizia constituie realizarea fundamentală a Parlamentului european în lupta pe care o duce pentru impunerea sa ca organ legislativ al Uniunii, la fel ca un parlament naţional.

[53] P. Moreau Defarges, op. cit., p. 56; J.L Burban, Le Parlement europeen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, p. 56.

[54] Pentru o prezentare detaliată a acestei instituţii, a se vedea Fabian Gyula, Curtea Europeană de Justiţie, Ed. Rosetti, 2001; V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia europeană - mecanisme, deziderate şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 87 si urm.

[55] Art. 220 din Tratatul Uniunii Europene.

 

[56] În prezent, sunt schimbaţi fie 7, fie 8 judecători, alternativ; acceaşi soluţie „inegală" se va aplica şi în viitor, când Uniunea va avea 25 sau 27 de membri.

 

 

[57] A se vedea P. Moreau Defarges, op. cit., p. 57; C. Lefter, op. cit., p. 123; D. Mazilu, op. cit., p. 129; O. Tinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 85; V. Marcu, op. cit., p. 87; O. Manolache, op. cit., p. 103.

[58] N. Deaconu, op. cit., p. 140; O. Manolache, op. cit., p. 107.

[59] C. Lefter, op. cit., p. 127.

[60] Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători

[61] Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.

[62] Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor.

[63] În practică, eel mai des utilizată este limba franceză.

[64] D. Mazilu, op. cit., p. 132; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 86; O. Manolache, Competenţa şi regulile de procedură ale Curţii de primă instanţă a Comunităţilor europene, în „Dreptul" nr. 12/1992, p. 74.

[65] V. Vese, A.L Ivan, op. cit, p. 225; A.C. Păun, op. cit., p. 12; O. Manolache, op. cit., p. 23.

[66] În cazul încălcării de către un stat membru a unuia dintre drepturile funda­mentale, Consiliul U.E. poate ajunge, în urma unei proceduri de anchetă şi recomandări, să suspende drepturile de vot ale acelui stat membru în cadrul Consiliului - a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 22.

 

 

[67] P. Moreau Defarges, op.cit., p.65

[68] Sarcinile contabile şi de control financiar au fost realizate, iniţial, separat în cadrul fiecărei Comunităţi europene; ulterior, prin Tratatul de fuziune, s-a creat un organ unic de control financiar, aşa numitul „Comitet de revizie", transformat în urma Tratatului de la Bruxelles din 1975 în Curtea de conturi (sau Curtea cenzorilor, cum mai este întâlnită în unele texte comunitare şi lucrări de specialitate) - a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 62.

[69] D. Mazilu, op. cit., p. 133; O. Jinca, Drept comunitar general, op. cit., p. 93; R. Munteanu, op. cit., p. 256; O. Manolache, op. cit., p. 117. În sensul că nu este instituţie comunitară se exprimă LP. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 99.

[70] A se vedea W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 67, J. Rideau, op. cit., p. 426; C. Lefter, op. cit., p. 138; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 90 .

[71] G. Ferriol, op. cit., p. 57.

[72] B. Tanleghe, Le Conseil europeen, PUF, Paris, 1993, p. 15; W. Weidenfeid, W. Wessels, op. cit., p. 54; J. Rideau, op. cit., p. 291; N. Deaconu, op. cit., p. 43.

[73] P. Moreau Defarges, op. cit, p. 48.

[74] Actul Unic European, art. 2.

[75] F. H. Renshaw, European Council and the Council of Ministers, in L. Cram, D. Dinan, N. Nugent, op. cit., p. 25.

[76] P. Moreau Defarges, op. cit, p. 48.