Drept

1. a) Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaţionale naţionale menite să reprezinte categoriile socio-economico-profesionale, Comitetul economic şi social, cu sediul la Bruxelles, este format din 344 de membri, numiţi de Consiliul U.E. cu unanimitate, pentru un mandat reînnoibil de 4 ani, pe baza listelor propuse de statele membre[1]. Preşedintele Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru un mandat de 2 ani.

Membrii ECOSOC sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor socio-profesionale şi economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine[2].

Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare de bunuri, comercianţii, consumatorii, fermierii, micii producători, profesiile liberale (avocaţii, doctorii, arhitecţii), membrii fiind împărţiţi în trei mari grupuri: a) patroni, b) angajaţi, şi c) alte categorii.

Comitetul are un rol consultativ la nivelul U.E., el putând fi consultat de Consiliul U.E. sau de Comisia europeană înainte de luarea unei decizii, atunci când aceste instituţii consideră necesar sau când tratatele o impun.

La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai ales în domeniul pieţei unice comunitare, a armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt lansate în cadrul spaţiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica transporturilor, politica socială, politica educaţională, protecţia consumatorilor, protecţia mediului, politica industrială etc. În lipsa avizului consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul U.E. poate fi anulat de către Curtea Europeană de Justiţie.

De asemenea, ECOSOC poate emite din oficiu avize în legătură cu acte comunitare aflate în diferite stadii de adoptare sau de aplicare.

Faptul că se cere întrunirea doar a unei majorităţi absolute de voturi pentru emiterea unui aviz face ca adoptarea lui să fie uşurata, şi compromisul să fie de cele mai multe ori realizabil. Totuşi, în mod frecvent membrii ECOSOC preferă să recurgă la lobby pe lângă Comisie, atunci când doresc să susţină opiniile şi interesele categoriei din care fac parte.

 

 

VII.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (B.E.I.)

B.E.I, este o instituţie financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxembourg, şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii[3].

Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe ai statelor membre, cu întâlniri anuale, b) Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele membre şi unui propus de Comisia europeană, ce lucrează cu jumătate de normă şi c) un Comitet de conducere cu norma întreagă, din care face parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.).

 

VII..3.  COMITETUL REGIUNILOR

Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată de regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federate sau regionale de a fi implicate activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin Tratatul de la Maastricht, a Comitetului regiunilor .

Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul european, distingându-se patru astfel de grupuri: popularii, socialiştii, liberalii şi radicalii.

Compoziţia Comitetului regiunilor este asemănătoare celei a            Comitetului economic şi social:

- în prezent sunt 344 de membri numiţi cu unanimitate de Consiliul U.E. pe baza propunerilor statelor membre, autonomi în activitatea lor, desfăşurată pe parcursul unui mandat de 4 ani[4].

Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de  parlamentar european[5]. Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar general[6].

Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă, destul de diversificată: landuri, departamente, unităţi administrative cu regim lingvistic specific etc. Astfel, spre exemplu, Belgia trebuie să asigure prezenţa în organismul comunitar a 6 vorbitori de flamandă, 5 vorbitori de franceză şi unul de germană, iar Spania atribuie 18 locuri reprezentanţilor comunitaţilor autonome şi 4 celor ai comunelor.

În cazurile specificate expres în tratatele comunitare[7], consultarea Comitetului regiunilor este obligatorie, lipsa avizului putând fi sancţionată de Curtea Europeană de Justiţie prin anularea actului comunitar[8].

Comitetul regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţi, el fiind consultat totodată în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultura, sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea trans-frontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori consideră necesar, avizul fiind consultativ.

 

VII.5. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE

Pe lângă principalele instituţii şi organe comunitare, în anii 1994-1995 au fost înfiinţate o serie de agenţii europene specializate pe anumite domenii. În continuare amintim câteva dintre ele:

1. a) Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului (E.E.A.), cu sediul la Copenhaga, în Danemarca, are rolul de a funiza informaţii despre mediul înconjurator atat statelor membre ale U.E., cât şi publicului larg, în vederea dimensionării politicilor de mediu ale U.E[9].
2. b) Agenţia Europeană pentru Evaluarea Produselor Farmaceutice (E.M.E.A.), cu sediul la Londra, evaluează independent produsele farma­ceutice care circulă liber pe piaţa unică europeană, în vederea protejării consumatorilor, dar şi a industriei farmaceutice.
3. c) Centrul European pentru îmbunătăţirea Pregătirii Profesionale (C.E.D.E.F.O.P.), cu centrul la Salonic, în Grecia, contribuie la îmbună­tăţirea pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale academice şi tehnice[10].
4. d) Biroul pentru Armonizarea Pieţei Interne (O.H.I.M.) răspunde de înregistrarea şi utilizarea ulterioară a mărcilor de comerţ ale Uniunii euro­pene, aşadar rolul său este centrat pe probleme de proprietate intelectuală.
5. e) Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Protecţia Muncii, cu sediul la Bilbao, are ca scop crearea unei reţele de informaţii între bazele de date naţionale, în domeniul său de acţiune.
6. f) Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene, situat în Luxemburg, realizează cea mai mare parte a traducerilor pentru instituţiile comunitare şi celelalte organisme comunitare, misiune destul de importantă dacă avem în vedere complexitatea activităţii normative a Uniunii şi necesitatea traducerii tuturor documentelor în toate limbile oficiale ale Uniunii.

 

VII.6. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)

Despre COREPER am discutat la secţiunea referitoare la Consiliul U.E., prin urmare nu mai reluăm analiza în această secţiune.

Vrem să precizăm doar că el este un organ comunitar şi că a fost înfiinţat prin Tratatul de fuziune a executivelor, având rolul de a seconda membrii Consiliului U.E. în exercitarea sarcinilor ce le revin, prin                asigurarea legăturii necesare şi utile între guvernele naţionale şi instituţiile comunitare.

 

VII.7. EUROPOL

Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998, organizaţia cu sediul la Haga are drept scop lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care include traficul de droguri, imigraţia clandestine, terorismul sau spălarea de bani[11].

Europol se plasează între mijloacele instituţionale de realizare a celui de-al treilea „pilon" al Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, printre scopurile sale numărându-se întărirea cooperării interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane, a falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.

 

VII.8. EUROJUST              

Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, Eurojust are rolul de a sprijini şi îmbunătăţi cooperarea judiciară dintre statele membre, prin adoptarea de măsuri structurale în acest sens.

Ideea centrală este că  urmărirea şi instrumentarea unor cauze judiciare care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfăşoare în condiţii mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat dome­niul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale.

 

VII.9. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui Institutul Monetar European[12].

Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.

Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, ce stabileşte orientările generale şi politicile monetare, şi un Consiliu director, compus din preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu aplicarea măsurilor decise de Consiliul guvernatorilor.

Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice europene, EURO, în 11 dintre cele 15 state membre (au rămas în exteriorul zonei Euro Marea Britanie şi Danemarca, datorită                     propriului refuz, Suedia, care nu intrase în Mecanismul de Schimb European, şi Grecia, care nu îndeplinea condiţiile cerute prin Tratatul de la Maastricht).

Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale şi a euro, iar din 2002 dispariţia treptată a monedelor naţionale în favoarea generalizării euro[13].

 

[1] A se vedea, pentru detalii în legatură cu funcţionarea ECOSOC, A'. Bernard (coord), Le Comity économique et social, Editions de University Libre de Bruxelles, Bruxelles, 1976; A. Rigaux, Comite" économique et social, Editions Dalloz, Paris, 1993.

[2] W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 35.

[3] G. Ferriol (coord.), op. cit., p. 22.

[4] Viitorul acestui organ este incert, existând şi ambiţia membrilor săi de a-1 transforma într-un „Senat" al Uniunii -G. Ferreol (coord), op. cit., p. 45.

[5] Aceasta interdicţie a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam.

[6] W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 40.

[7] Este vorba despre art. 265,1 din Tratatul C.E.E.

[8] Jurisprudent Isoglucose, 1980.

[9] A se vedea http:// www.eea.eu.int $i D. Mazilu, op. cit., p. 139.

[10] W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 240.

[11] G. Ferriol (coord.), op. cit., p. 20; V. Marcu, op. cit., p. 174.

[12] Creat în 1994, Institutul Monetar European era condus de un preşedinte, de guvernatorii băncilor centrale din statele membre, care formau Consiliul Institutului, şi de directorul general, având ca structuri Secretariatul general şi patru departamente. Sediul Institutului a fost stabilit la Frankfurt, organismul având ca rol pregătirea şi definitivarea Uniunii Economice şi Monetare, urmând ca la intrarea în cea de-a treia fază a realizării UEM, el să cedeze locul unui Sistem European de Bănci Centrale şi, ulterior, Băncii Centrale Europene.

[13] Pentru detalii privind evoluţia istorică a monedei unice europene, a se vedea C.N. Chabot, Understanding the Euro, Edition McGraw-Hill, repectiv Ed. Teora pentru traducerea în limba romană.