Drept

Sfârşitul războiului rece a amintit Europei că, în ciuda diversităţii ei lingvistice şi culturale, ea formează o singură familie. De altfel, cu secole în urmă, Europa nu avea frontiere, nici pieţe delimitate naţional. Studenţii îşi alegeau universitatea la care vroiau să studieze, latina era limba de circulaţie universală, meşteşugarii şi mercenarii îşi ofereau serviciile în toate colţurile Europei, iar monezile de aur şi argint circulau pe tot cuprinsul acesteia.

Paşaportul nu a fost inventat decât în sec.al XIX-lea.

 „Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între Statele Membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent”, preciza art.9 al Tratatului de la Roma, intrat în vigoare în 1958. În iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele Comunităţii erau eliminate. Ulterior, noi şi noi domenii, ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieţei unice, au fost încorporate ca părţi componente ale acesteia : achiziţiile publice, proprietatea intelectuală şi industrială, legea firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica concurenţială, etc.

În 1985 Comunitatea Europeană se angaja într-un proiect extrem de ambiţios : definitivarea pieţei unice europene.. “Cartea Albă pentru desăvârşirea pieţei interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare creării unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre, în care să nu mai existe control la frontiere, începând de la 1 ianuarie 1993.

Era poate cel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl făceau . Acestea au reuşit să transforme 15 pieţe naţionale separate într-una singură.

În 1997, Comisia Europeană a prezentat Consiliul European de la Amsterdam un “Plan de acţiune pentru Piaţa Unică” cu măsurile prioritare necesare îmbunătăţirii funcţionării pieţei unice a celor 15 în pregătirea introducerii monedei unice europene. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare va elimina costurile tranzacţiilor (aproximativ 1% din PNB) precum şi riscurile legate de cursurile de schimb.

Piaţa Unică a devenit cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, în care locuiesc 450 de milioane de oameni, locul 2 după China şi India (după 1 mai 2004). Pe lângă membrii Uniunii Europene mai include şi Norvegia, Islanda şi Liechtesntein, iar de la 1 mai 2004 ea  include şi state membre din centrul şi estul Europei.

Termenul de piaţă unică (uneori piaţă internă) a început să fie folosit tot mai frecvent în anii '90 pentru a desemna ceea ce se numeşte piaţă comună, şi a se deosebi de uniunea vamală care în literatura anglo-saxonă este în continuare denumită Piaţă Comună.

Piaţa unică este fondată pe principiul celor patru libertăţi de mişcare - a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor - şi constituie cea mai importantă dimensiune a Uniunii Europene, fapt exprimat prin Tratatul de la Maastricht, care face din piaţa unică primul pilon (şi cel mai „europenizat") al UE. Principiile în baza cărora sunt asigurate cele patru libertăţi sunt cel al nondiscriminării pe bază de naţionalitate (aplicat iniţial în primul rând mărfurilor, dar ulterior extins şi la celelalte domenii), principiul recunoaşterii mutuale a reglementărilor naţionale (un produs care respectă standardele prevăzute de statul de origine trebuie să fie acceptat în toate statele membre) şi principiul reglementării comunitare (Comunitatea poate legifera pentru promovarea armonizării legislaţiilor statelor membre, în măsura în care acest lucru este necesar pentru piaţa unică, Comunitatea putând funcţiona şi ca instanţă de reglementare sau de definire a unor norme tehnice).

• Libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii Europene a presupus eliminarea tuturor barierelor tarifare sau a măsurilor cu efect echivalent şi a tuturor restricţiilor cantitative între statele membre. Acest lucru s-a realizat progresiv până în 1993, Comunitatea având şi capacitatea de verificare a respectării acestor reguli şi de sancţionare a statelor care ar fi luat măsuri neconforme cu prevederile comunitare. în acest domeniu, ca şi în definirea unor principii juridice comunitare de bază, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a avut un rol esenţial.
• Libera circulaţie a persoanelor presupune, în anumite condiţii, dreptul tuturor cetăţenilor statelor membre ale Comunităţilor de a circula şi a-şi avea reşedinţa pe teritoriul oricărui stat membru. în plus, Tratatul de la Amsterdam a integrat în legislaţia comunitară acquis-ul Convenţiei Schengen privind libertatea de circulaţie a persoanelor şi a lansat ideea creării unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie" fără control la frontierele interne ale Uniunii (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda sunt exceptate de la aceste prevederi). De asemenea, libera circulaţie a lucrătorilor, tinerilor, pensionarilor şi persoanelor fără activităţi economice a fost reglementată atât la nivelul tratatelor, cât şi al legislaţiei derivate. Interesant de remarcat este şi faptul că, deşi nu există o politică comunitară dedicată exclusiv turismului, anumite reglementări privind libertatea de circulaţie a persoanelor, alături de norme şi programe referitoare la concurenţă şi la dezvoltare regională, au rolul de a sprijini şi acest sector. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor sunt permise doar pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică.
• Libera circulaţie a serviciilor presupune dreptul de liberă prestare a serviciilor şi dreptul de stabilire în orice stat al Uniunii atât pentru întreprinderi, cât şi pentru lucrătorii individuali, drepturi recunoscute şi garantate cu anumite limitări. De pildă, sectorul bancar şi cel al asigurărilor beneficiază de regimuri legale diferite, mai restrictive.
• În ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor, tratatele interzic orice restricţie referitoare la plasamentele şi investiţiile de capital, precum şi restricţiile privind plăţile. Statele membre pot lua măsuri menite să evite încălcarea legislaţiilor lor naţionale şi frauda sau să prevadă proceduri de declarare a transferurilor de capital, în măsura în care acestea nu au efecte restrictive asupra circulaţiei capitalurilor sau alte efecte discriminatorii. în caz de criză a balanţei de plăţi există o clauză de salvgardare, însă aceasta nu se mai aplică decât ţărilor care nu fac parte din Zona Euro.

Pentru a asigura buna funcţionare a pieţei unice, Uniunea se bazează în mare măsură pe reglementările din cadrul politicii comune a concurenţei, com­pletate de politica de susţinere şi stimulare a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi de o politică de protecţie a consumatorilor.

În principiu, Uniunea a dobândit o competenţă exclusivă în luarea deciziilor privind piaţa internă, fapt consfinţit de tratate. Totuşi, există încă sectoare economice precum transporturile, telecomunicaţiile, energia şi serviciile poştale, a căror liberalizare a început târziu în cadrul Uniunii, motiv pentru care integrarea lor în piaţa unică este în prezent incompletă, în ciuda realizării între timp a unei uniuni economice şi monetare. De aceea crearea pieţei comune rămâne încă un proces deschis.